Mic indreptar de gratie literara

Incepand sa citesc Ceva care seamana cu literatura (Ed. Stiinta, 2003), volum in care Alex. Stefanescu si-a strans recenziile desfiintatoare publicate intai la rubrica sa Fiasco din Ziarul de duminica, suplimentul Ziarului financiar, m-am intrebat cu jale la ce bun atata energie cheltuita pentru a diseca niste carti insignifiante. Pe masura insa ce avansam cu lectura, mi-am dat seama, cu usurare, ca e o carte care rezista dincolo de clipa, din cel putin doua motive: intai, ea este, evident, literatura, fiindca debordeaza de verva, umor, sagacitate si, in al doilea rand, din meschina factologie investigata, criticul a reusit sa extraga trasaturi cu caracter general, luminand multe din legile artei de a scrie, domeniu de care ar trebui sa se arate interesati toti cei atat de grabiti sa publice. A rezultat, asadar, un original -manual- de bun simt sau de bun gust literar, fiind clar ca volumele nereusite semnalate nu conteaza mai mult decat ca simple exemple, problema reala fiind una de principiu: ca sa existe, literatura trebuie sa fie ceea ce promite, adica arta, iar nu un substitut, cum se intampla adesea, ori de cate ori opereaza confuzia planurilor, faptul de viata intr-o transcriptie plata prezentandu-se pe post de opera artistica. Aceasta nefericita confuzie este atotputernica astazi, cand exista edituri prea putin exigente ori competente si cand o pozitie sociala inalta sau, eventual, o cariera stiintifica in strainatate sunt echivalate pripit cu expresivitatea literara. Se ajunge, astfel, la o avalansa de carti proaste, girate, nu arareori, de nume prestigioase (a se vedea, de pilda, cine ridica in slavi, pe coperta a patra, lamentabilul roman Hearst II al lui Sorin Comorosan). Literatura are un spirit al ei, sacru, de nesuprapus unui numar de carti publicate din vanitate, dintr-o tulbure aspiratie. Nu intamplator, criticul repeta cuvantul -gratie- pentru a desemna ingredientul inefabil al alchimiei literare, in a carui absenta componentele nu se incheaga nicicum, iar Opera este compromisa.

Alex. Stefanescu dejoaca neputintele unor veleitari care, din oameni onorabili in viata civila, se transforma in maniaci atunci cand se apuca de scris, fortand instrumentarul infinit de delicat al unei tehnici pentru ei necunoscute.

Daca admitem ca literatura, in nobila ei acceptie, este parte a adevarului universal, atunci critic se numeste acela care spune in fata ceea ce prietenii ascund, iar cunoscutii musamalizeaza. A gadila orgolii, a incuraja complacerea intr-un viciu nu sunt semne ale prieteniei autentice. Duritatea lui Alex. Stefanescu, pe cand alcatuieste un inventar al ticurilor nonliteraturii, este, astfel, una bonoma, cea a unui copil, a unui ingenuu care se abandoneaza unui joc sui generis, spre a jubila, in cele din urma, in arcanele lui, lucru vadit atunci cand, orice crispare fiind lasata la o parte, carnavalul devine atotstapanitor.

Ochiul critic este atintit exclusiv asupra materiei informe a nonliteraturii, de unde o anumita ambiguitate: esecul este, oare, acelasi pentru toti sau cunoaste o diferenta structurala, in cazul operelor mai putin reusite ale unor scriitori deja consacrati prin talent? Credem ca acestia din urma nu merita sa fie tratati precum veleitarii, incat, cum s-a mai observat, D.R. Popescu nu-si avea locul in acest volum, asemenea altor catorva autori care au dovedit pana acum o doza de talent (Horia Dulvac, Mariana Net, Stefan Caraman).

Iar daca diagnosticele pe text sunt, de fiecare data, infailibile, nu totdeauna argumentatia verdictului negativ este convingatoare: -A trecut de mult vremea poeziei declamative si sibilinice, din care Vlad Neagoe si-a facut un crez. Atmosfera de mister pe care el incearca sa o instaureze abuzand de un limbaj tenebros nu mai impresioneaza azi pe nimeni- (p. 52). S-ar putea, totusi, ca misterul, permanenta a spiritului uman si, in genere, a realitatii sa nu-si fi epuizat prezenta, cu conditia, desigur, a unei rostiri in cheie potrivita, ocolind ridicolul si desuetudinea. Lucru dificil, recunoastem, in conditiile desolemnizarii limbajului actual, dar nu exclus, de vreme ce realitatile fundamentale (stim de la marii mistici) n-au cum sa se schimbe. Nu consideram nici ca moartea ar fi un subiect perimat: -Ti se face groaza citind atatea consideratii despre moarte- (p. 83), ceea ce ar marginaliza o intreaga glorioasa literatura (exemplele cele mai la indemana sunt Poe si Baudelaire). In acest din urma caz insa, criticul face nuantarea necesara, spre a ne lamuri ca, de fapt, inadecvarea scriiturii este principalul vinovat: -Dar si mai groasa ti se face, mai ales, daca esti singur in camera in timpul lecturii, strabatand labirinticele si tenebroasele fraze- (p. 83).

In ansamblu, volumul lui Alex. Stefanescu are o putere de fascinatie a sa, aidoma unei bijuterii a carei alcatuire simpla si armonioasa o ofera unei bucuroase contemplatii, la nesfarsit.

Simona-Grazia Dima