Un American linistit

Pe fundalul unei cinematografii prin excelenta -galagioase- si extrovertite, este normal sa-si castige un statut aparte filmele… linistite. Cu conditia stiintei de a povesti in semitonuri, de a reda prin soapte si taceri -polifonice- iubirea, tradarea, dar si ceva din marile evenimente istorice. Pacienti englezi, doruri de iubiri imposibile, ecranizari cu iz englezesc, concubine tacute si pudice in rochii matasoase, europeni fascinati de opiu si de briza Orientului, potentati bastinasi si comunisti periculosi, asasinate masluite si, desigur, celebrul belle-epoque, omniprezentul belle-epoque, prelungindu-si existenta prin colonii cat mai mult dupa perioada interbelica. Pentru toate acestea se cere, desigur, o pana scriitoriceasca rafinata, cu tot cu arta crearii suspense-ului si a misterului, dar si material documentar bine asimilat, filtrat, subiectivizat. Nimeni nu le putea furniza mai bine pentru ecran decat proza lui Graham Greene. Asadar, aerul britanic al coproductiei americano-germano-australiene Un american linistit, regizata de australianul Philip Noyce, se trage, in primul rand, de aici.

Cinema cu arome orientale, replici si taceri bine dramuite, reflexii literare strecurate cu grija printre imagini luxuriante, contrapunctate atent cu cadre din actualitatea razboiului (franco-vietnamez – 1952), zgomotul exploziilor si al focurilor de arma amestecate cu lamentate incantatii traditionale si cu fosnete din natura – toate parca s-au mai intamplat o data (partial, in Indochina), dar, cu toate acestea, nu-si micsoreaza puterea de seductie. Primul factor de seductie este chiar comentariul, rostit din off de protagonist, Thomas Fowler (alias Sir Michael Cane), un ziarist englez detasat in Saigon, aflat spre sfarsitul carierei, care de la primele cadre isi ia in stapanire deplina spectatorul: Vii in Vietnam si intelegi multe in cateva minute. Restul trebuie trait… Caldura… senzualitatea… camasa devenita imediat ca o carpa… si briza serii, aducand cu ea o lume de mirosuri care promit orice, in schimbul sufletului.

Sufletul spectatorului ramane si el tintuit de opium-ul artistic de pe ecran, bine intretinut de intreaga echipa de creatie, de la directorul de imagine (Christopher Doyle), un maestru al compozitiei in cadru si al modelarii luminii, la editorul de la masa de montaj (John Scott), un alchimist al trecerii de la ritmul confesiv la cel agresiv al scenelor de masa (vezi secventa din bunkarul de la Phat Diem) si la autorul muzicii originale (Craig Amstrong), realizatorul unui melanj inspirat intre motive pop-jazz si orientale; toti acestia prizeaza, sub bagheta lui Ph. Noyce si in ritmul onctuos al povestirii scrise de cuplul Christopher Hampton & Robert Schenkkan, acelasi miraj asiatic.

Dragostea si razboiul, prietenia si tradarea, jocul intrigilor se pot trai (si, mai ales, retrai) doar in Orient la modul detasat – ceva din eter face aceasta posibil – doar acolo istoria mica si mare, personala si colectiva ajung sa se autocontemple – desigur, cu conditia ca la masa consemnarilor sa se afle cineva precum Graham Greene. Nu este de ignorat faptul ca printre producatorii executivi se numara Sydney Pollack (Si caii se impusca, nu-i asa?, Jeremiah Johnson, Tootsie…) si Anthony Minghella (Pacientul englez), doi autori care au stiut sa porneasca de la mari succese ale literaturii si sa exploateze personalitatea vedetelor de cinema, pentru a pune in scena, cu o buna stiinta a suspense-ului si a spectacolului, dezbateri de constiinta proiectate pe fresca sociala si a istoriei.

Filmul este un remake. In 1958, Joseph Mankiewicz, un regizor, scenarist si producator american foarte harnic (care a semnat, printre altele, si filmul de succes Totul despre Eva), realiza o prima transpunere cinematografica a romanului lui Greene (cu Michael Redgrave in rolul principal). Cu siguranta ca opera prozatorului englez, care a stiut atat de bine sa romanteze paienjenisurile politice, va prilejui si alte ecranizari, care vor da intaietate, dupa convingerile realizatorilor si modele epocii, problemelor de constiinta, confuziilor iubirii sau marilor manevre politice.

De fapt, razboiul este galagios si otravitor, triunghiurile conjugale, asijderea, declanseaza inevitabil scandaluri, dar in spatele acestor doua surse de insalubritate, de zgomot, de crima si de literatura guverneaza singurul lucru silentios: marele spionaj (american – zice G. Greene), ping-pong-ul tacut cu granitele Vietnamului intre terenurile marilor imperii, dirijarea din umbra a destinelor tarilor mici in numele unor ideologii conjuncturale. Prin cadrul final al filmului – o fila de ziar cu fotografia unui soldat ranit cu ochiul bandajat -, cat si prin ralentiurile atente peste tablourile suferintei colective declansate de masacrele reglarilor de conturi, Phillip Noyce & Co. isi rostesc, dincolo de mirajul asiatic si de visul american, discretul crez pacifist.

Elena Dulgheru