Tarkovski traieste

– Continuati sa ne povestiti despre modul de receptare al operei lui Tarkovski astazi.

– Interesul constant fata de opera lui Andrei Tarkovski, care exista pana astazi, marturiseste ceva foarte semnificativ si profund. Pana azi, el prezinta interes pentru o anumita categorie de oameni. Este foarte mult tineret la filmele lui. De curand, la Londra a fost proiectata Oglinda; la bilete a fost o coada imensa. Mai tarziu, dupa lansarea remake-ului american al filmului Solaris, a aparut un pretext potrivit pentru a ne aminti de pelicula lui Andrei. Prietena mea, care lucrase cu Andrei la Sacrificiul ca traducatoare si ca asistent de regie pentru lucrul cu actorii, a fost invitata sa ia cuvantul la cineclubul rusesc de la Londra. Ea mi-a povestit ca venise la manifestare un numar imens de oameni, iar expunerea ei a fost ascultata cu mult interes. Pentru pregatirea expunerii – tinuse sa se pregateasca foarte serios – a intrat intr-o librarie sa cumpere romanul Solaris al lui Stanislaw Lem, ca sa-l reciteasca. Baietii care vindeau carti au intrebat-o de ce dorea tocmai acea carte si daca vazuse filmul. Ea le-a raspuns: -Nu, inca nu, dar vreau sa-l vad- (se referea la filmul lui Soderberg). Baietii i-au spus: -Nu va duceti, este o porcarie. Mergeti mai bine la filmul lui Tarkovski-. Cand s-a dus, totusi, sa vada remake-ul, in sala erau doar doi oameni. Iar la Solaris-ul lui Andrei, care rula in aceeasi perioada, venise foarte multa lume. Asta-i Tarkovski, ce poti sa-i faci!?

– Exista remake-uri inspirate si neinspirate, care spun ceva nou si altele care nu spun nimic. Sa revenim la procesul de demistificare, pe care l-ati remarcat. Credeti ca are radacini adanci in cultura, ori este o moda care va trece repede? Considerati sau nu ca este un proces periculos?

– Pot fi doua raspunsuri. Pe de o parte, da, este periculos. Aceasta tendinta a culturii noastre, a literaturii, din muzica usoara, din televiziune, din mass-media, toata aceasta avalansa de vulgaritate si de cinism prabusita peste noi nu poate sa nu se rasfranga si asupra culturii majore, printre altele, asupra atitudinii fata de Tarkovski. Este ingrozitor ce se intampla, acesti cantareti sau cantarete care topaie – iertati-ma – ca o maimuta pe scena si care reusesc sa atraga atata multime de oameni, atat tineret, care ajunge sa creada ca asa este normal, ca asta inseamna arta… Desigur ca este groaznic si distrugator pentru foarte multi oameni. Pe de alta parte insa, parafrazand titlul filmului lui Fellini, E la nave va, in pofida a tot ceea ce se intampla, cinematograful lui Tarkovski continua sa traiasca. Cand am fost la o retrospectiva Tarkovski in Chile, am fost miscata pana la lacrimi: organizatorii afisasera o pancarta pe care scria: -TARKOVSKI TRAIESTE!-. Retrospectiva a fost organizata de tinerii chilieni si nu numai de tineri, de oameni legati de Biserica. Acesti oameni minunati, care m-au emotionat atat de mult, au reusit un lucru extraordinar. Totul incepuse intr-o cafenea, in care s-au adunat cativa tineri si au hotarat sa organizeze o retrospectiva Tarkovski. Si au reusit. Au gasit bani de la Universitatea catolica si de la diverse persoane private, au invitat oameni care se ocupa de Tarkovski… Din pacate, peliculele lui Andrei se deterioreaza. A fost o mare problema gasirea unor copii bune ale filmelor lui, care au fost obtinute, pana la urma, tocmai din Argentina, dar culoarea se deterioreaza, pelicula de la Sacrificiul se aprindea mereu in timpul proiectiei.

– Din fericire, acum exista transpuneri digitale de buna calitate.

– Da, dar filmele lui Tarkovski trebuie vazute pe ecran mare, pe pelicula. Cele mai aparent nesemnificative detalii aveau mare importanta pentru el, de vreme ce uneori vopsea copacii intr-o nuanta anume sau rupea papadiile dintr-o poiana, ca sa nu mai vorbim de gros-planurile actorilor si de altele; pentru el era de mare importanta tot ce inseamna natura, natura in filmele lui este un personaj real, de pilda in Andrei Rubliov, dar si in Sacrificiul. Pentru el, omul si natura erau inseparabili, erau un tot unitar, omul traieste pe fundalul naturii si in contopire cu ea… Desigur, Andrei este un artist exceptional si a avut o influenta enorma asupra cinematografului mondial.

– Dupa moartea lui Andrei Tarkovski, viata dumneavoastra publica s-a schimbat mult. Au inceput sa va caute cunoscuti si necunoscuti, sa va invite la diverse manifestari omagiale si sa va roage sa le povestiti despre fratele dumneavoastra. Sunteti un om care nu a cautat sa ajunga, cu orice pret, in prim-planul vietii publice. Cum ati reactionat emotional la aceste schimbari? Va simteati usor stanjenita, folosita sau considerati, pur si simplu, ca va impliniti o datorie?

– Le-am primit destul de firesc, dar si cu un anumit tremur sufletesc, pentru ca Andrei nu mai era printre noi si, intr-adevar, am considerat ca este de datoria mea sa povestesc despre el celor care veneau la mine, oamenilor care scriau carti sau articole despre el. Nu pot spune ca faceam aceasta cu placere, imi era foarte greu pentru ca Andrei tocmai parasise aceasta viata si era pentru mine foarte dureros sa vorbesc despre el, dar o faceam intrucat consideram ca este necesar, pentru el. Da, era greu. Era greu pentru ca uneori imi era aproape imposibil sa-mi retin lacrimile. Apoi, au inceput sa ma invite la diferite simpozioane despre filmele lui Andrei, in strainatate, ceea ce era interesant si pentru mine, si pentru ei. Adesea, paseam chiar pe urmele fratelui meu, ceea ce ma tulbura in mod deosebit, simteam ca anumite lucruri din drumurile noastre se intersecteaza. Eram, de pilda, la Edinburg, in Scotia, la galeria de arta din localitate, unde m-a impresionat foarte mult un tablou al lui Iisus Hristos, realizat de El Greco. Am ramas multa vreme in fata acestui tablou deosebit de inspirat, era ceva din chipul lui Hristos care parca se pogorase asupra mea, ceva tulburator, s-a declansat un fel de dialog interior intre mine si tablou – daca il putem numi tablou, ar trebui sa-l numim, mai degraba, icoana; apoi am citit in Jurnalul lui Andrei doar doua cuvinte: Edinburg, El Greco. Am inteles ca si Andrei statuse exact in locul acela: era singura lucrare a lui El Greco din muzeu.

Elena Dulgheru

Moscova, 1 iulie 2003