Misionarism in haine de clovn

A face comedii cu Dumnezeu nu e un lucru de saga. Putini dintre maestrii rasului s-au incumetat la astfel de teme, poate nu atat din frica sacrilegiului (considerat tot mai adesea ceva chic), cat din intuirea unui potential scazut de umor conferit de relatia cu sacrul. A trage cu pusca in ciorile de pe Socola, a asterne pe hartie ori a anima in arena circului snoave cu Sfantul Petru si Dumnezeu este riscant chiar din punct de vedere estetic, primejdia kitchului pandind laolalta cu cea a huliganismului si a balbaielilor de tot felul, daca nu esti un Ion Creanga sau un Rabelais, ori daca nu exersezi rafinamentele acide ale avangarzii.

Regizorul Tom Shadiac si comicul Jim Carrey, producatorii filmului Dumnezeu pentru o zi/Bruce Almighty nu apeleaza nici la deturnarea folclorului, nici la cea a psihanalizei pentru a se juca de-a Dumnezeu – aceste mijloace sunt prea savante, deci necomerciale pentru o comedie alerta a l*americaine, adica democratica, bine ritmata si pe intelesul tuturor. Cu toate acestea, comedia prezentata de Buena Vista International si de Universal Pictures reuseste sa desluseasca, printre gaguri la limita iconoclasmului (sau putin dincolo – dupa sensibilitatea fiecaruia la litera dogmei), relatia universala a omului cu Dumnezeu. Aceea adevarata si clasica, inceputa cu obsteasca sfidare si terminata cu ingenuncherea si rugaciunea: -Faca-se voia Ta!-.

Aruncarea manusii, lupta cu ingerul pot fi comise la fel de bine de un Iacov, in scopul obtinerii binecuvantarii divine, ca si de un bufon, un fante de televiziune (dumnezeul nedeclarat al serilor noastre) care simte ca norocul, deci -Dumnezeu- incepe sa-i traga clapa.

Cu ajutorul scenaristilor (Steve Koren, Mark O*Keefe si Steve Oedekerk) si uzand de arsenalul sau pantomimic (valorificat pentru prima data in drama in Truman Show, pentru care a obtinut in 1999 Globul de aur pentru cel mai bun actor), Jim Carrey reuseste sa-si conduca personajul pe drumul anevoios al umanizarii, parcurgand el insusi, inca o data, calea de la comedia bufa la cea dramatica. Cand reporterul trasnit de stiri senzationale care vaneaza postul de crainic primeste un sut in fund de la viata, el se simte dintr-o data nedreptatit de Dumnezeu, iar protestul: -Imi datorezi totul, de ce ai plecat in vacanta?!- izbucneste cu spontaneitate copilareasca. Dumnezeu nu Se lasa prea multa vreme cautat, raspunde imediat la apel, asemeni personajelor din povestile electronice interactive, parca intuind ca reclamantul, oricat de pagubit, nu-si va pierde prea mult timp cu cautarea Lui. Dumnezeu este un negru batran in salopeta muncitoreasca, ce freaca sfatos podelele intr-o imensa cladire pustie, aparent singurul angajat al institutiei fantomatice de ajutor social pe care o si conduce. Bruce nu e prea curios sa afle misterele neverosimilului personaj si al lumii Sale, interesat fiind de soarta unui singur ins: el insusi. Dumnezeu ii ofera lui Bruce, nici mai mult, nici mai putin decat -job-ul Sau-; sezonier, desigur, impreuna cu plenipotentele, dar si cu exigentele aferente: respectarea liberului arbitru si nedeclararea propriei identitati. Din acest moment, imaginatia lui Jim Carrey combina gaguri de slap-stick cu motive ale Vechiului Testament, desparte supa de rosii in doua cu acelasi gest de zeu oligofren cu care ridica fustele femeilor de pe strada, pastrandu-si infantilismul de maimutoi mediatic, pe care nu se straduieste sa-l depaseasca. Avansul rapid profesional si ridiculizarea adversarilor de serviciu, deturnarea stihiilor in scopul netezirii drumului propriu nu reusesc insa sa-i rezolve necazurile din iubire, intrucat Puterea suprema este inoperanta cand este vorba de liberul arbitru.

In acest moment in Bruce se declanseaza cea mai importanta turnura, trecerea de la egolatrie si jocul imbecil de-a scamatorul la punerea fortelor demiurgice in slujba aproapelui. Bruce incepe sa auda -voci- plangacioase, o multime de cereri pe care, daca va incerca sa le ignore, ele se vor stoca in milioane de fise, in biletele sau, in cel mai bun caz, in mesaje electronice. -Aveti 3.567 rugaciuni necitite!- – afiseaza terminalul -calculatorului divin-, dupa ce eroul incercase, in toate modurile, sa se debaraseze de of-urile temporarilor sai supusi. -In lumea lui Dumnezeu este foarte mult zgomot, o puzderie de credinciosi sacaitori care nu fac decat sa se vaicareasca si sa ceara mereu ceva- – constata eroul. Din fericire, exista raspunsul -Yes to all-, asadar o iesire -deux ex machina-, care va declansa o sumedenie de noi probleme, precum falimentul loteriei locale. In final, Bruce isi da seama ca sarcinile de guvernator mondial il depasesc si nu il ajuta sa dobandeasca fericirea dar, inainte de a rosti sublimul -I surrender-, formuleaza o rugaciune atat de dezinteresata pentru fericirea iubitei sale, incat Insusi Dumnezeu este impresionat.

Filmul ii va dezamagi pe amatorii de universuri sofisticat-paranoice, precum cel din Vanilla Sky sau Truman Show, in schimb ii va amuza pe credinciosii -liberali- si le va da o mana de ajutor descurajatilor profesori de teologie, intrucat modeleaza in termeni accesibili, joviali si moderni realitati esentiale si foarte serioase, precum comunicarea om-Dumnezeu ori chiar atributele si lucrarile divine. Si inca un pont, pentru profii de religie care nu l-au gasit inca: daca astazi cuvinte precum rugaciune si dogma practic au iesit din limbajul culturii, in schimb ceea ce tine de uzul calculatoarelor este pe buzele tuturor, asadar limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi azi despre Dumnezeu este cel al computerelor (fie si la nivelul trivial al consumatorilor de jocuri si chat). Iar daca -vorbitorul- manuieste si afurisitul (odinioara, la propriu) mestesug al mimodramei, el are toate sansele sa se faca ascultat.