Entuziasm si dezamagire in Festivalul Enescu

Incepand din 7 septembrie, melomanii bucuresteni au un program foarte incarcat, pentru ca cei care doresc sa asiste la toate manifestarile incluse in Festivalul si Concursul International George Enescu se grabesc – adesea de dimineata pana seara – sa ajunga de la o sala la alta pentru a urmari fiecare moment pe care aceasta manifestare de amploare il propune cu generozitate. Chiar din prima zi a debutat Concursul la sectiunile canto, pian, vioara, a fost inaugurata Piata Festivalului, unde – cat timp nu a plouat – au evoluat elevi si studenti laureati ai unor competitii nationale, urmand sa fie prezentate si concertele filmate, puse la dispozitie de Fundatia Karajan din Viena -, dar a fost vernisata la Palatul Cantacuzino si expozitia Documente inedite din arhiva Muzeului National George Enescu, incluzand partituri tiparite sau in manuscris, fotografii, dedicatii oferite maestrului de catre mari personalitati ale timpului, precum si obiecte personale ce i-au apartinut – butoni de manseta, un ac de cravat, o tabachera si chiar un trabuc (pentru multi fiind o surpriza faptul ca muzicianul era fumator…).

In zilele ce au urmat, s-a deschis la Muzeul National de Arta, in prezenta presedintelui Ion Iliescu, dar si a presedintelui de onoare al Festivalului, Ioan Holender, expozitia Idel Ianchelevici concretizand astfel ideea de a diversifica aspectele artistice gazduite in Festival.

Dar agitatia a devenit cu adevarat generala incepand din 12 septembrie, cand a avut loc primul concert din festival, o tara intreaga fiind -conectata- (prin transmisiunile in direct la radio sau TVR) la emotia celor aflati in Sala Palatului, unde Ioan Holender a rostit cuvantul de deschidere (un remember al primei editii din 1958, care se spera a fi o deschidere spre normalitate intr-o vreme in care -prea multi dintre cei mai buni erau in inchisori-, trecand apoi la vremurile de azi, cand se pare ca Romania inca -iti cauta ritmul-, dar Festivalul continua sa fie un reper despre care ar trebui sa afle mai multe si cei din strainatate); apoi, pe scena a urcat Orchestra Simfonica din Londra care, probabil pentru prima oara, a evoluat sub bagheta a doi dirijori, pentru ca in prima parte Cristian Mandeal, directorul Festivalului, a prezentat Rapsodia I si Simfonia I de Enescu, iar dupa pauza, Sir Colin Davis a propus Simfonia IX de Dvorak – un program atractiv, dar, in afara de sonoritatea frumoasa, de omogenitate si capacitatea de a crea secvente difuze, abia perceptibile, orchestra nu a reusit sa contureze momente de anvergura, arcuiri si reliefari tematice, planuri coloristice diverse, asa cum ne-am fi asteptat de la o asemenea celebra formatie condusa de un maestru la fel de celebru. De fapt, aceeasi impresie de platitudine, de lipsa de stralucire s-a regasit si in concertul sustinut a doua zi, astfel incat ne-am intrebat ce determina totusi renumele LSO?… Si pentru ca dezamagirea sa fie si mai mare, mult asteptata violonista Sarah Channg a cantat incredibil de neconvingator, cu un sunet inconsistent, adesea dezagrebil, cu multe greseli si… la fel de anost. In schimb, o exceptionla surpriza a fost, luni seara, Filarmonica din Luxemburg, dirijata de Bramwell Tovey, impecabila si fascinanta in lucrarile de Stefan Niculescu si Berlioz, desenand cu o finete si o precizie uimitoare fiecare linie melodica, evidentiind fiecare detaliu expresiv, astfel incat dificila Simfonie fantastica a fost o adevarata demonstratie de profesionalism si talent artistic; si in acompaniamentul Concertului nr. 1 pentru pian de Beethoven, formatia s-a dovedit excelenta, colaborand ideal cu pianistul Valentin Gheorghiu (intr-o forma -de zile mari-), intr-un dialog de un rafinament care a entuziasmat publicul, astfel incat si solistul serii, dar si orchestra au oferit cate doua bisuri, spre incantarea spectatorilor care ar fi dorit ca seara sa se prelungesca la nesfarsit in acea stare -de bine-, de mare incarcatura spirituala si emotionala.

Si concertele de la Ateneu au oferit surprize deosebite, pentru ca Britten Sinfonia, dirijata de Nicholas Cleobury, s-a dovedit plina de nerv, de stralucire si de o maleabilitate extrema in piese de Tipett, Enescu si Schubert, dar si in Concertul nr. 5 de Mozart al carui solist – Nemanja Radulovic, laureatul Concursului Enescu 2001 – a confirmat ca este un adevarat virtuoz, un artist deja format (desi are doar 18 ani), a carui cariera va fi, cu siguranta, spectaculoasa. Vorbind despre violonisti, se cuvine subliniata calitatea de exceptie a primei seri din ciclul -Beethoven by Midnight-, in care Dmitri Sitkovetski, alaturi de pianistul Pavel Gililov, au incantat in Sonatele beethoveniene. Nu aceeasi impresie a lasat-o insa pianistul Homero Francesch, solistul din -nocturna- urmatoare, abordand o interpretare foarte personala si discutabila a partiturilor Titanului de la Bonn.

Doua cvartete de marca – Arditti si Voces – au fost extrem de aplaudate de un public avizat, ansamblul nostru marcand, de altfel, trei decenii de existenta, avand ca invitat Cvartetul -Fine Arts- alaturi de care, dupa opusurile de Beethoven si Berg, a cantat un superb Octet de Mendelssohn-Batholdy.

Duminica dupa-amiaza a avut loc Gala laureatilor Concursului Enescu, pe care i-am ascultat dupa momentul decernarii premiilor de catre directorul Festivalului si presedintii juriilor; daca soprana Teodora Gheorghiu a fost destul de firava in ariile din Lakme de Delibes si Mignon de Thomas, iar violonistul Eugen Tichindelean a dovedit, in Concertul de Ceaikovski, doar multa munca si tenacitate, pianista Ilona Tincenko din Rusia a convins in Concertul nr. 4 de Beethoven prin sensibilitate, acuratete si perlaj delicat, dar ferm, prin implicarea afectiva si capacitatea de a crea atmosfera ceruta de partitura. La pupitru s-au aflat, alternativ, dirijorii Gheorghe Costin si Emil Simon.

Un moment mult asteptat a fost premiera operei Oedip de Enescu la Opera Nationala, regia si decorurile semnate de Petrica Ionescu si costumele realizate de arh. Catalin Ionescu-Arbore transportandu-ne intr-o lume de poveste, in stil -grande opera-, un spectacol fastuos, usor -comercial- (cu efecte pirotehnice, aglomeratie excesiva pe scena, aparitii spectaculose etc.), dar care probabil va -prinde- la public; sub aspect muzical, dirijorul austriac Ernst Marzendorfer s-a dovedit un adevarat maestru, obtinand o sonoritate orchestrala incredibila, o colaborare impecabila cu scena, conferind monumentalitate, expresie, transparenta si tensiune unei partituri de o complexitate aparte. Solistii – in frunte cu interpretul lui Oedip, baritonul Stefan Ignat – au sustinut rolurile cu profesionalism, distributia numeroasa fiind omogena, echilibrata, iar relatiile dintre personaje bine reliefate.

Inceputul -in forta- al Festivalului promite – speram – o derulare nu doar foarte incarcata (parte dintre concerte suprapunandu-se, astfel incat am fost vaduviti de posibilitatea de a asista la toate), ci si de calitate, astfel incat sa fim -nevoiti- sa apelam doar la superlative in comentariile viitoare si sa fim scutiti de dezamagirea -pomului laudat-…