La mijlocul saptamanii (si al festivalului), ne-am pregatit cu totii sa ascultam renumita Orchestra a Academiei Santa Cecilia din Roma (pe care, in urma cu doua editii, am aplaudat-o entuziast sub bagheta lui Myung Whun Chung), dirijata de aceasta data de la fel de cunoscutul Michel Plasson, care anterior fusese oaspete al festivalului alaturi de Orchestra Capitole Toulouse, deci aveam toate motivele sa asteptam o seara minunata. Dar din nou am constatat ca nu e bine sa te duci -cu sacul la pomul laudat-, pentru ca am avut neplacuta surpriza ca, in ciuda sonoritatii frumoase si omogene a ansamblului, si Simfonia nr. 2 de Enescu, si (chiar si) suita simfonica Tablouri dintr-o expozitie de Musogski-Ravel sa se transforme in suprafete amorfe, fara contur si relief, fara o consistenta ideatica, parcurse mai tot timpul intr-o nuanta nedefinita, stearsa, cu scurte rabufniri acolo unde in partitura scria -forte-. Gestica ciudata a dirijorului (care de altfel s-a agitat foarte mult) a ramas la fel in cele doua lucrari care, in principiu, sunt extrem de ofertante pentru interpreti si captivante pentru public daca sunt redate asa cum au fost concepute de autori. Ascultand Simfonia enesciana, ne gandeam cu amaraciune ca o astfel de versiune, prezentata spectatorilor din strainatate, are toate sansele sa plictiseasca dupa cateva minute si astfel nu ne mai mira de ce creatia muzicianului roman nu este inclusa in circuitul muzical international. Si, in aceeasi idee, daca un dirijor citeste astfel partitura, evident ca aceasta nu-l va atrage niciodata, o va inchide si… Enescu nu va fi cantat! Dar cat de fascinant au sunat lucrarile sale talmacite, in 2001, de catre Filarmonica din Viena condusa de magicianul Seiji Ozawa sau de catre Filarmonica londoneza sub bagheta lui Kurt Masur!… In ultimul moment, in program a fost inclusa si uvertura la opera Forta destinului de Verdi (ca sa se cante si o pagina italieneasca) – si trebuie sa recunoastem ca a sunat cu totul altfel, adica… asa cum ar fi trebuit sa fie prezentate si monumentalele opusuri in care, timp de doua ore, nu s-a intamplat mai nimic…
Programat initial la ora 17.00, amanat pentru 21.45, concertul sustinut de Orchestra Simfonica Gulbenkian a readus insa bucuria de a asculta muzica buna in interpretari pe masura, dirijorul Lawrence Foster realizand constructii clare, planuri sonore bine diferentiate, o paleta coloristica bogata in Adagio de Barber, Simfonia nr. 6 Culori de Pascal Bentoiu (reliefand excelent intentiile expresive cuprinse in partitura) si Simfonia nr. 4 Italiana de Mendelssohn-Bartholdy, precum si in Burlesca pentru pian si orchestra de R. Strauss, pianistul Dan Grigore conferind secventelor solistice percutanta si stralucire plina de umor si verva, colaborand impecabil cu ansamblul care a reprezentat o adevarata surpriza (deosebit de placuta) pentru spectatorii care, mult dupa miezul noptii, au aplaudat indelung calitatea interpretarii si frumusetea lucrarilor alese (desi, incluzand doua simfonii, concertul a depasit cu mult doua ore).
A doua zi, din nou la Ateneu, am reintalnit o formatie care, in urma cu cinci ani, a cucerit melomani si specialisti deopotriva – Kremerata Baltika – si un virtuoz fascinant – Gidon Kremer – care au dorit sa prezinte si publicului romanesc opusurile enesciene inregistrate anul trecut pe un CD de mare succes, comentat la superlativ in presa americana. Intr-adevar, dupa Aubade (lucrare ce a inlocuit, fara vreo explicatie si neanuntata, trio-ul mentionat in program), Cvintetul cu pian op. 29 si Octuorul op. 7 au demonstrat nu doar calitatea cu totul aparte a ansamblului si a conducatorului sau, ci si intelegerea profunda a sensurilor si spiritualitatii muzicii lui Enescu, un compozitor asupra caruia Gidon Kremer s-a oprit in ultima vreme cu o atentie ce merita toate elogiile si multumirile noastre. De altfel, nu intamplator, cu cateva ore inainte de concert, violonistul a fost decorat de catre presedintele Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, cu Ordinul Cultural, inalta distinctie care a fost conferita, de asemenea, in cadrul aceleiasi ceremonii, sopranei Leontina Vaduva si dirijorilor Lawrence Foster si Michel Plasson.
Ca in fiecare seara, spectatorii au traversat in graba strada pentru a intra in Sala Palatului, unde Filarmonica Regala din Stockholm dirijata de Alan Gilbert a cantat bine Rapsodia I de Enescu, precedata insa de o lucrare suedeza (anuntata, de asemenea, in ultimul moment, inlocuind piesa de Ives inclusa in programul initial), pentru ca dupa pauza sa prezinte Simfonia IX de Beethoven, parcursa corect, destul de temperat, cu momente frumoase si cu o certa stradanie din partea interpretilor de a fi -la inaltime-; solistii Annalena Persson, Maria Streijfert, Kurt Streit si Jaakko Ryhanen, fara a avea glasuri deosebite, sustinand onest cvartetul solistic. Corul Eric Ericson a sunat insa amplu, omogen si frumos.
Din pacate, suprapunerea peste concertul simfonic a vaduvit multi melomani de placerea de a asculta Bijuteriile corale oferite, la Ateneu, de catre Corul Madrigal si al sau dirijor Marin Constantin, dar cu siguranta publicul iubitor al genului a preferat sa ramana la Ateneu pentru a aplauda ansamblul care, anul acesta, a aniversat patru decenii de existenta.
Si ar mai trebui spus ca vremea insorita a permis reluarea concertelor din Piata Festivalului, spre bucuria interpretilor si a celor care, incalzindu-se la soare si considerand ca… stau la aer curat, asculta, totodata, si tineri solisti care, poate, in viitor vor deveni artisti demni de a evolua chiar pe scenele festivalului.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
