Dragostea si desertaciunea

Se pare ca destinul scriitorilor japonezi tradusi in romaneste este unul fast. Publicul nostru le citeste cartile, ceea ce ii indeamna pe editorii care au avut aceasta inspirata idee de a-i promova si la noi sa ne ofere noi si noi titluri, dintre cele mai valoroase. Este si cazul lui Haruki Murakami, al carui roman de mare succes pe piata internationala, Padurea norvegiana, a fost publicat anul trecut in deja prestigioasa colectie -Biblioteca Polirom-. Aceeasi editura revine cu o alta traducere din opera aceluiasi autor, cu titlul superb, preluat din muzica lui Nat King Cole, La sud de granita, la vest de soare (traducere de Angela Hondru).

Murakami, autor in plina putere creatoare, a primit inca de la debut numeroase premii nationale si internationale. Romanul recent aparut in romaneste nu face decat sa confirme larga recunoastere de care se bucura scriitorul. Este, de fapt, povestea unei vieti si a iubirii care nu o insoteste decat pentru episoade scurte pentru ca, mai apoi, sa fie iremediabil pierduta. Hajime, personajul principal, este proprietarul a doua baruri selecte. Existenta lui este una obisnuita, in aparenta, plina de tabieturi, rutinata. A crescut singur la parinti, situatie rara printre congenerii sai, iar copilaria solitara i-a dezvoltat simtul reflexiv. In primii ani de scoala isi imparte timpul liber cu Shimamoto, singurul copil cu care isi gaseste afinitati. La fel ca Hajime, nici ea nu are frati. Se naste de aici o poveste de iubire, a carei puritate izvoraste din acea intensitate a sentimentelor pe care numai copiii o au. Aceasta prima dragoste il va urmari pe Hajime intreaga viata, o viata sub semnul asteptarii si al uitarii de sine. Ea revine tarziu si chiar cand pare a fi aproape de implinire este succesiv amanata. Shimamoto este insasi personificarea misterului feminin, a puterii de seductie, care promite revansa absoluta, realizarea comuniunii sufletelor pereche, dupa care dispare definitiv. Murakami nareaza cu simplitate intreaga poveste de dragoste, iar aceasta simplitate sporeste dramatismul. Din punct de vedere tematic, as spune ca nimic nu este nou in acest roman. Despre ariditatea vietii in metropolele nipone occidentalizate au mai scris si altii. La fel despre drama omului modern sugrumat de rutina sentimentelor, despre nesfarsita asteptare, despre capriciile si potrivnicia sortii sau despre consubstantialitatea dragostei si a mortii, a neantului, a desertului ce pare a fi adevarata esenta a tuturor lucrurilor.

Noua este, asa cum am mentionat deja, simplitatea tonului. Iata, de pilda: -Exista diverse moduri de a trai si diferite feluri de a muri, dar nu asta conteaza, ci faptul ca doar desertul ramane in urma noastra, doar el supravietuieste-, spune unul dintre personajele lui Murakami. Frumusetea inegalabila a acestui roman se naste tocmai din autenticitatea tonului confesiv, eliminand tot ceea ce este spectaculos, teatral, artificial. Citind, ai senzatia ca auzi o voce, ti se pare ca-i recunosti timbrul, inflexiunile. Murakami iti lasa impresia ca scrie cu propriile tale ganduri.

Este una dintre acele carti despre care reusesti sa scrii foarte greu, a carei amintire tulburatoare te urmareste neincetat din momentul in care ai sfarsit lectura, pe care o recitesti aproape imediat, spre a regasi inegalabila bucurie estetica pe care prima parcurgere a filelor ei ti-a produs-o. Este, desigur, o carte pe care o recomanzi tuturor amicilor tai – tu insuti ai citit-o la insistentele unui prieten -, pe care ii bombardezi apoi cu intrebari asupra impresiei pe care le-a produs-o. Iar eu n-am auzit pana acum nici o obiectie, doar comentarii la superlativ.

Stefan Postelnicu