Impliniri si dezamagiri

Noua montare a operei Oedip de George Enescu pe scena Operei Nationale ne-a prilejuit intalnirea cu Petrica Ionescu, un regizor cu performante internationale spectaculoase, dar pe care publicul romanesc l-a descoperit abia acum, pentru ca, dupa absolvirea ATF si tentativa de a monta o piesa de Caragiale la Teatrul Nottara, respinsa insa de cenzura anilor *70, s-a stabilit in Franta, unde a realizat scenografia si regia unor spectacole de anvergura, inclusiv cel cu Otello de Verdi care a inaugurat, in 1991, Opera Bastille din Paris. Invitat sa lucreze la Scala sau Metropolitan, colaborand la productiile de balet semnate de Nureev sau Carolin Carlson, implicat in programele Disneyland – Paris si Los Angeles, dar si profesor la Conservatorul National parizian, a avut o tentativa de a reveni pe scena bucuresteana cu O scrisoare pierduta de acelasi Caragiale, la Teatrul National, dar si de aceasta data… a fost cu ghinion, astfel incat, de fapt, Oedip a fost prima sa realizare -acasa-.

Ideea de a fi un trofeu intr-o colectie nu m-a atras

– Trebuie sa spun ca in *70 Conu Leonida fata cu reactiunea a fost respinsa dupa vreo 20 de -sesiuni de cenzura- pentru ca era o satira, dar… era Caragiale! Era cu Stefan Iordache si Radof (in travesti in Efimita), care, inchisi intr-o casuta, pazind -ceva- foarte important, se refugiau in visele din fiecare noapte. Este unul din autorii mei preferati, sumum-ul unei civilizatii, ajuns la o armonie perfecta. Nici nu stiu daca limba pe care o vorbim acum nu e… limba Caragiale. Nu voiam sa montez in Romania, desi actorii nostri sunt printre cei mai buni din lume, dar erau destui regizori aici, iar atmosfera de lucru, ideea de a fi un simplu -trofeu- intr-o colectie nu m-au atras. Din pacate, directori erau, pe atunci, Dinu Cernescu si Fanus Neagu, care au insistat enorm si, cand mi-au spus ce piesa intentionau sa montez… a fost ceva ce nu se putea refuza! Am muncit luni de zile cu un scenograf de aici (ca sa existe o structura locala, sa stie sa lucreze cu ele in acel empirism de acum cativa ani); intre timp s-au schimbat multe in bine si ca relatii intre oameni – nu vorbesc de gropile din Bucuresti sau de spaima unui om care in anumite cartiere nu stie daca e mai bine sa vada un film horror sau sa treaca pe acele strazi – parca exista totusi o bunastare la un anumit nivel. Problema era productia (ca si la Oedip) – eu fara o oarecare gandire structurala la nivelul plastic, fara decoruri nu pot lucra. Acel spectacol se desfasura in Bucurestiul anilor 2015, care devenea provincia omenirii, provincialismul fiind apoi dezvoltat la un exotism maxim, ceea ce vad ca a si inceput sa se intample in realitate (dar prin *95-*96 nu se putea anticipa). Rar am muncit atatea luni la un proiect. Avea tot -tacamul- – politica spectaculoasa, manifestatii de strada, jurnalisti, studiouri de tv etc. Problema noastra, a celor care lucram in alte tari, este ca avem un anume -cronometru-, publicul vine la premiera la o data anume si nu poti sa o tot -intinzi- luni de zile. M-au mintit ingrozitor! Aveam doar o luna jumatate de repetitii (ceea ce pentru sistemul romanesc era halucinant, dar… nu mi-a spus nimeni), am fost convins ca lucrurile se si fac, dar am aflat apoi aspecte oribile si… nu numai ca nu aveam decorul, dar n-aveam nici scena – am inceput sa repetam in biroul lui Fanus Neagu… Era o distributie formidabila, de vis, eram pus pe treaba, gata sa-mi iau revansa pentru Conu Leonida din cauza caruia am parasit tara cand m-au interzis, la varsta de 23 ani… Horea Popescu (care cred ca era directorul teatrelor in minister) nu-si terminase piesa la National si repeta pe scena, Cernescu isi punea o perna in dreptul ficatului sa-mi arate cat de… umflat e si ce disperat e, Fanus a venit cu o sticla de whisky, ceea ce probabil era un semn de -bine ati venit- – si asta a fost tot! Am repetat timp de o saptamana, a fost o bataie de joc. Imi aratau poze falsificate ale… decorului care nu exista – mai bine il faceau efectiv. Pana la urma, seful de atelier mi-a spus adevarul; m-am dus la aeroport si… am plecat. M-a sunat Fanus ca… nici nu stia despre cele intamplate, intrebandu-ma daca in februarie sunt disponibil, dar… Ulterior l-au chemat pe Tocilescu sa preia cate ceva din acele idei si… am vazut apoi pe o caseta ce a iesit. Si de aceasta data era sa se intample la fel cu Oedip, pentru ca am semnat un contract, am adus in decembrie planul, urma sa se semneze cu o firma italiana care asigura ca decorul se premonteaza in culise intr-o zi (10 ore) pe roti speciale, se asambleaza in scena cu 20 de masinisti in opt ore – deci era perfect. Suma ar fi fost chiar mai mica. Acum dau vina unii pe altii, dar s-a spus ca executantii trebuie sa fie romani ca sa se coordoneze mai bine. Atelierul propus era foarte bun, dar nu s-a semnat nimic, a inceput o avalansa de -glicerine- si alte lucruri alunecoase care au durat pana cand s-a semnat cu… altii care au inceput foarte tarziu. Stiam dificultatile decorului, ritmul in care se lucreaza aici… Pe scena era un morman de rumegus, am lucrat intr-o sala cu o caldura insuportabila – nu-ti poti permite sa te apropii de Oedip oricum, lucrarea merita un spectacol care sa o puna in valoare, sa atraga. S-a afirmat ca opera nu se mai poate reprezenta in stagiune pentru ca dureaza cateva zile montarea-demontarea decorului, dar acest decor… nu s-a montat de fapt niciodata – a fost construit direct pe scena – sudau prin curte, pictau pe scena unde eram toti ametiti de mirosul vopselei -, deci nimeni nu putea spune in cat timp se poate monta-demonta – cel care l-a construit sustine ca se monteaza doua zile in culise (conform contractului) si intr-o zi se asambleaza pe scena, deci nu afecteaza alte spectacole. Daca masinistii se mobilizeaza si sunt stimulati, se poate monta fara probleme.

Muzica de opera are mult creier, nu numai voci

– Multi se asteptau la o viziune mai ascetica.

– Insusi Enescu l-a gandit in stil -grande opera-, cu treceri de la scene intime la scene colosale cu cor, figuratie, balet etc., se intra in lumi fantastice; eu lucrez cinematografic, este nevoie de o anume credibilitate, trebuie respectata muzica – opera e foarte dificila, rolul principal e teribil de solicitant; Enescu s-a chinuit ani de zile sa o scrie, deci a fost o dura elaborare care e greu de transmis – daca latura spectaculoasa nu este captivanta pentru public, daca o anulezi, devine… o mica afacere intre specialisti, care nu intereseaza pe nimeni. Fumul reprezenta, pentru mine, ideea de oracol, de -ceva- bizar, incontrolabil, nicidecum un efect (asa cum a fost interpretat). Artificiile le-am vazut si eu abia la -generala-… Baletul era necesar, dar interpretii ar fi trebuit sa se concentreze, multi erau de la scoala de balet, iar cei de la ONB nu erau nici pe departe cei mai buni. Abia in ultimele zile s-au mai mobilizat – am lucrat multi ani spectacole de balet, dar la marile companii concentrarea lor e maxima. Toate neajunsurile se pun acum in -carca- mea. De fapt, primul -snur- a fost… la premiera, cand am vazut si eu spectacolul integral. Niciodata nu am fost insa atat de obosit. Solistii vocali nu au o experienta scenica deosebita, nu se uita unii la altii, privesc la dirijor etc., dar au reactionat bine, au incercat sa raspunda la solicitari – important e sa faci pana la capat tot ceea ce se poate face. Au facut eforturi maxime. S-a spus ca e un spectacol comercial din cauza efectelor pirotehnice si a baletului. Dar… nu se schimba nimic daca le scoatem!

– Ce proiecte va asteapta?

– Teatru n-am mai facut de ani de zile, desi imi placea la nebunie, dar actorii francezi sunt dificili. Nici la Disneyland nu mai lucrez – ultimul meu proiect a fost pentru cea de-a 50-a aniversare a parcului de la Los Angeles (se va face anul acesta). E deja a cincea generatie, au construit al doilea parc la Paris, deci pentru moment nu mai au posibilitatea unor noi proiecte. In genul de opera am facut cateva productii simultan – Oedip la ONB, Dama de pica de Ceaikovski la Lyon, Nunta lui Figaro de Mozart (prima oara in viata am montat o comedie, desi am cerut de fiecare data lucrari fantastice, baroce, comice, dar pentru ca am inceput cu Boris Godunov de Musorgski la Geneva, urmat de Parsifal de Wagner, mi-au tot dat opere istorice, drame etc.); Pierre Cardin realizeaza un festival la castelul Marchizului de Sade (langa Aix-en-Provence) si in acest cadru am lucrat opera mozartiana – m-am simtit extraordinar, pentru prima oara m-am amuzat. Dar voi reveni la lucrari dramatice – Simone Boccanegra de Verdi la Festivalul de la Santander (fiind tripla coproductie cu Nisa, Liege, Philadelphia, anul viitor si voi monta in fiecare dintre cele trei teatre). Cu Lawrence Foster voi lucra Dragostea pentru cele trei portocale de Prokofiev. Am si doua mari proiecte mai… comerciale – la Bercy – Paris (17.000 de locuri), va fi prezentata Renasterea lui Osiris (care de fapt este -Cartea mortilor- egipteana), cu actori, cantareti, orchestra simfonica, iar Caroline Carson semneaza coregrafia. Apoi voi pune in scena o opera scrisa de Salvador Dali – Etre Dieu (un delir total) – pe Stadionul Olimpic de la Barcelona, cu prilejul centenarului Dali. In 2004, reluam Aida de Verdi la Melbourne (prezentata in 2001 pe stadion la Paris, cu 83.000 spectatori pe seara), cu mii de oameni pe scena; productia respectiva s-a prezentat si la Berna, Amsterdam, Dusseldorf. Anul viitor cred ca voi face acolo Nabucco de acelasi compozitor. Daca nu e ceva sofisticat si un mare spectacol, opera nu -prinde-. Daca citesti cat si-au batut capul compozitorii… pentru regizori, e clar ca reprezentatia nu se poate rezuma la cateva miscari. Muzica de opera are mult creier, nu numai voci… Am inceput sa montez opera in 1980 si n-am vazut niciodata vreun loc liber in sali, iar biletele costa… Pe stadion, cele mai ieftine erau cam 90 de euro, iar jumatate de stadion – 150 de euro, in afara de lojile inchiriate – si era bataie! Aici am fost surprins ca in seara premierei erau primele randuri complet goale, pentru ca… invitatii probabil ca nu venisera.