Este greu de conceput astazi un film pe tema maladiei mentale, care sa nu fie comedie sau horror. De ce? Pentru ca omului ii este foarte greu sa-si ia in serios propriile handicapuri, sa le priveasca cu luciditate. Mult mai comoda este minimalizarea lor sub forma ridicolului ori maximizarea sub cea opusa, a terifiantului, forme mai curand estetice, decat existentiale, de care constiinta este tentata sa se detaseze. Preferam sa privim maladia (mai ales cea mentala) ca apartinand arenei circului, carnavalescului sau demonicului, oricui, numai nu realitatii imediate, numai nu noua insine. S-a ajuns pana intr-acolo, incat unii dascali intr-ale regiei, parca supravietuind prin ignorarea celebrului slogan -C*est interdit a interdir-, le postulau speriatilor lor studenti: -Filme al caror personaj principal este nebun?! Asa ceva nu se face!-. Intr-adevar, in Romania, tara care se vrea astazi foarte departe de spiritul lui Dostoievski, Beckett sau Kafka, astfel de subiecte s-au dezvoltat numai in ultimii ani ai socialismului, iar atunci, desigur, la nivelul metaforei. Filmele despre nevroze colective, pe fundal caragialian, au revenit in forta dupa *89, dar atunci vizata si blamata era societatea, iar pentru toate aceste lehamiti de vina erau ceilalti. Alienarea, ca stare in sine, ca varianta deformata de cunoastere a lumii, a interesat mai mult poetii si plasticienii, cinematograful s-a lasat atras in aceasta panza de paianjen numai in scurtele perioade cand poezia si plastica, impregnate de toata angoasa lumii, au invadat cel mai mult ecranul, respectiv in perioada expresionista.
De aceea, ultima pelicula a lui David Cronenberg, Spider, uimitor de -normala- pentru filmografia regizorului, nu este una a zilelor noastre. Dupa cum filmele lui Bresson nu au apartinut curentelor vremii lor, ci s-au impus prin exceptie. Minimalismul a fost intotdeauna o exceptie in istoria cinematografului, care s-a lasat sedus mereu de luxurianta mijloacelor de expresie si a tehnologiilor ce-i stau la indemana. Minimalismul nu a produs niciodata succese de casa, in cel mai bun caz, a captat interesul unei parti a criticii.
Nici Spider nu va fi un block-buster. Liceenii poate vor adormi dezamagiti, cu gandul la oameni-paianjen mai fotogenici, mai colorati, mai elastici, mai toxici, conectati la tehnologiile 3D, iar nu la tehnicile subtile de inhibare a gandirii psihotice. Si totusi, Spider este un thriller. Suspense-ul psihologic se dezvolta teribil de lent (pentru ritmul filmelor din zilele noastre), pornind de la defilarea panzelor sepia din generic, ca niste lintolii imprimate cu motive amintind de spinarea arahnidelor, continuand cu ritmul strazilor pustii ca din tablourile lui De Chirico, pigmentat de respiratia fetida a tavernelor londoneze si controlat in permanenta de panza de sfori tesuta pas cu pas, care va da la iveala intreaga desfasurare a faptelor din mintea bolnava a eroului principal si din realitatea pe care acesta o imbolnaveste. Un ritm care, slava Domnului, nu va ajunge niciodata la paroxism (ce proba de foc pentru regie-scenariu-muzica-montaj!), nici macar atunci cand eroul (poreclit -Spider- de mama sa), in greu castigatul moment de anamneza, este pe punctul de a reitera crima din copilarie, ce i-a pecetluit destinul. Un ritm ce se incheie la fel de simplu, dupa cum a si inceput, cu cuvintele plate ale medicului curant: -Acum stii de ce trebuie sa te intorci la azil-.
Psihiatrii (pentru care vizionarea acestui film aproape didactic ar putea fi o practica utila) stiu foarte bine ca stabilirea diagnosticului unui bolnav mintal este un adevarat thriller, un slalom printre amintirile si inchipuirile generate de fluxurile si refluxurile maladiei, in care doar un medic experimentat se poate descurca. O stia bine si Hitchcock, pentru care cazuistica lui Freud a constituit o sursa bogata de inspiratie, dar si de deturnare populista a doctrinelor parintelui psihanalizei. Doar ca Hitchcock era preocupat mai mult de manipularea emotiilor (negative) ale spectatorului, de controlul ambiguitatii limbajului filmic, decat de contemplarea adevarului subiectiv al bolii – care, in sine, nu-l interesa. -It*s just a movie!- – replica pragmatic britanicul bonom, cand actritele sale faceau eforturi sa intre in pielea platinatelor eroine.
Pentru David Cronenberg, filmul este ceva mai mult decat film, este experienta in sine, este cunoastere, adesea dement-paranoica, rasturnata, insa practic realista in Spider. In Spider, Cronenberg aproape contempleaza schizofrenia, ale carei manifestari irump pe ecran in aceleasi culori, ritmuri si gesturi ca ale normalitatii – motiv pentru care este si atat de greu de decelat realul de fantastic, povestea reala de cea tesuta de mintea bolnava a eroului. Aceasta abordare -fireasca- a anormalitatii se datoreaza, in mare masura, romancierului Patrick McGrath, care a scris scenariul filmului dupa propriul sau roman. Profund cunoscator al psihiatriei clinice, McGrath nu avea nevoie sa inventeze simptome, nici sa intre cu de-a sila in mintea bolnavului pentru a construi cosmaruri suprarealiste, caci piesele oferite de realitatea saloanelor psihiatrice sunt mai mult decat suficiente pentru a zidi o multime de universuri si eroi nefericiti, chinuiti de angoase, de demoni si de ratare. Atuul lui McGrath este ca nu se lasa dominat de universurile psihotice, acestea nu-i produc excitatii morbide ori panica, precum multor -neinitiati-, care -prizeaza- cu infantilism astfel de teme, din lipsa de inspiratie ori din sete de exotism psihologic.
Deosebit de inspirata este distributia si exploatarea regizorala a acesteia. Ralph Fiennes, interpretul rolului principal, isi construieste cu migala personajul, cu o asemenea asceza artistica, incat simti ca se identifica mental cu morbidul animal a carui porecla o poarta. Este, probabil, cea mai justa cheie de citire a rolului unui schizofrenic (introvertit, autist si amnezic), care in copilarie si-a ucis cu premeditare mama, confundand-o cu o inchipuita amanta a tatalui. Si totusi, nu cred ca Ralph Fiennes si-ar dori sa repete prea curand experienta. Miranda Richaldson interpreteaza trei personaje: pe mama lui Spider – cand, gratie machiajului (Stefan Dupuis) si luminilor (imaginea: Peter Suschitzky), are ceva din morbidetea fragila a arahnidelor despre care ii place sa vorbeasca, pe presupusa amanta a tatalui acestuia (in mintea bolnava a copilului), o femeie de o vulgaritate agresiva si sacaitoare (asemeni mustei? – apropo de complementaritatea regnurilor) si o combinatie a celor doua, pe care Spider adult o intalneste in halucinatiile sale din sanatoriu. Un personaj de o luminozitate fosforica, in care nici un gest nu tradeaza potentialitatea crimei sau evidenta bolii psihice, care se lasa eventual banuite doar de absenta gesticii si de o anumita seninatate dulceaga in total contrasens cu atmosfera familiei, este Spider-copil, interpretat de Bradley Hall, un baiat de 10 ani, fara experiente anterioare in cinema, dar de la care regizorul a reusit sa obtina toate petele de culoare de care avea nevoie.
Cronenberg realizeaza un film -echilibrat- despre boala, un film realizat in semitonuri, simplu si liniar, a carui atmosfera se apropie mai mult de cea a saloanelor psihiatrice controlate de medici si sedative, a carui singura posibila hiba ar fi ambiguitatea limbajului filmic, lasand loc unei interpretari diferite a relatiei dintre realitate si inchipuire, implicit a povestii care, ni se releva in final, are o singura cheie. Un film a carui cea mai corecta raportare stilistica (si tematica) ar fi la expresionismul scandinav, de care se distanteaza prin lipsa mizei social-profetice specifice curentului.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
