Performante la Staatsoper Viena

Un spectacol la Staatsoper Viena reprezinta, de fiecare data, o atractie irezistibila pentru orice meloman, in special datorita distributiilor care, alaturi de nume celebre, includ adesea si tineri de mare valoare, de multe ori adevarate revelatii care, apoi, devin la randul lor solisti de referinta ai scenei lirice internationale. Am avut privilegiul sa asist la trei reprezentatii in care, printr-o frumoasa intamplare, au evoluat solisti romani bine cunoscuti, fie angajati ai Operei vieneze, fie invitati, in distributii de prestigiu, succesul fiind pe masura.

Sentimentul descoperirii unei voci noi, cu totul aparte, precum si reintalnirea cu interpreti de calitate sunt intotdeauna speciale, iar daca peste ani poti spune ca ai asistat la debutul unui artist care in scurt timp s-a afirmat intr-o cariera rasunatoare, emotia si satisfactia este cu atat mai mare. De fapt, dupa cum se stie, unul dintre aspectele ce caracterizeaza politica manageriala a directorului Ioan Holender este tocmai promovarea tinerilor solisti necunoscuti, dar care, in urma reusitei pe scena de la Staatsoper, isi construiesc o cariera impresionanta, semn ca directorul roman are un -fler- care nu-l insala niciodata. Printre cei pe care i-am ascultat in spectacole care i-au lansat pe o traiectorie de anvergura s-au aflat, spre exemplu, tenorii Serghei Larin si Vladimir Galuzin, baritonul Dmitri Hvorostovski sau bas-baritonul Bryn Terfel, cel care, in urma cu zece ani, la doar 28 de ani, uimea publicul si specialistii prin performanta uluitoare realizata in cele patru roluri malefice din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, montare semnata de Andrei Serban (de asemenea, in debut pe scena vieneza), pentru ca apoi sa fie ovationat la Metropolitan, Covent Garden, Bayreuth sau Salzburg. Si tot in acel spectacol de neuitat s-a lansat si soprana Natalie Dessay, considerata acum poate cea mai stralucitoare coloratura a momentului.

De aceasta data, in Flautul fermecat de Mozart am ascultat o excelenta soprana – Miah Persson – care, dupa cateva roluri sustinute la Opera din Stockholm, la Berlin sau Basel, a aparut pentru prima oara la Staatsoper in rolul Pamina, surprinzand prin frumusetea glasului, prin frazarea eleganta in spiritul muzicii mozartiene, dar si printr-o aparitie deosebit de placuta si sensibila. Partener in Tamino i-a fost Arnold Bezuyen, al carui glas cald, condus cu siguranta, a fost, de asemenea, deosebit de apreciat, aplauze obtinand si soprana Milagros Poblador in Regina Noptii sau baritonul Wolfgang Bankl intr-un simpatic Papageno, care in final isi gaseste o… Papagena cuceritoare in interpretarea sopranei Ileana Tonca, aplaudata la scena deschisa pentru farmecul si umorul cu care canta si joaca acest personaj dificil de construit tocmai pentru ca… trebuie sa fie simpatic sub toate aspectele. In Sarastro, basul Dan Dumitrescu a rezolvat cu seriozitate partitura in plan muzical, fiind o prezenta sobra, dar fara prestanta ceruta de rolul cu multiple semnificatii. Soprana Ildiko Raimondi – nascuta la Arad, stabilita apoi la Viena, unde este solista la Staatsoper de mai bine de un deceniu – a fost Prima Doamna, cantand alaturi de mezzo-soprana Daniele Denschlag, pe care publicul romanesc a aplaudat-o in cadrul Festivalului Enescu. La pupitru s-a aflat Alfred Eschwe, dirijor care, desi pentru prima oara la pupitrul teatrului, a condus cu mult rafinament si precizie, imprimand intregului ansamblu stilul mozartian atat de greu de realizat. Regia semnata de Marco Arturo Marelli propune o lume fantastica, intr-o lumina predominant albastra, cu costume in general albe sau albastre, cu un decor atemporal si o atmosfera de ritual subliniata in final prin -incercarile- la care sunt supusi Tamino si Pamina.

Coincidenta a facut ca in seara urmatoare sa fie prezentata o alta productie semnata de acelasi renumit regizor – noua montare a operei Falstaff de Verdi – astfel incat, chiar fara voie, am remarcat faptul ca in ambele spectacole a optat pentru o platforma mobila, alba, usor inclinata, lasand in partea dreapta un gol pe care cei din scena trebuie sa-l evite cu grija, senzatia fiind ca… pot cadea in adancuri in orice clipa. Dar in opera verdiana platforma se ridica, devenind tavanul unei carciumi in care -domneste- Falstaff, inconjurat de butoaie (ce par mai curand menite sa depoziteze vopsea sau benzina), schimbarea de decor de la un tablou la altul facandu-se astfel rapid si ingenios. In camera Alicei sunt doar cateva scaune si un paravan, iar in ultimul act, in fundal se profileaza o padure deasupra careia se ridica luna plina. In rest, doar costume frumoase, din epoci destul de diverse (realizate de Dagmar Niefind), multa miscare si, mai ales, un personaj fabulos care -umple- scena prin simpla aparitie uriasa, in costume stridente si ridicole, prin expresivitatea incredibila a fiecarui gest, a fiecarei priviri sau atitudini, completand interpretarea vocala de o bogatie si o coloristica greu de descris in cuvinte – pentru ca Falstaff intrupat de Bryn Terfel este imaginea perfecta a eroului creat de Shakespeare si invesmantat in muzica geniala a lui Verdi. Dupa debutul in acest rol la Salzburg, apoi la Metropolitan, solistul a obtinut si de aceasta data un succes extraordinar, fiind, cu certitudine, la ora actuala, cel mai bun interpret al rolului de o complexitate extrema. O distributie exceptionala a asigurat premierei un nivel artistic deosebit – soprana Krassimira Stoianova a etalat un glas calitativ, perfect contolat, dublat de o prezenta scenica agreabila, mezzo-soprana Elina Garanca a constituit o adevarata incantare in Mag Page prin frumusetea vocala si aparitia scenica pe masura, baritonul Carlos Alvarez a incantat sub aspect vocal, dar a construit un Ford -ingrosat- pana la sarja, cu accese de furie aproape isterica, desi – muzical vorbind – este un rol -de linie-. Mezzo-soprana Jane Henschel a fost insa o Mrs. Quickly de mare efect, iar Alfred Sramek si Herwig Pecoraro au realizat un cuplu amuzant in Pistola-Bardolfo. Cei doi tineri indragostiti – Nannetta si Fenton – au fost interpretati de doi romani – soprana Tatiana Lisnic, un glas rotund si cald (dar asemanator… mamei sale, Alice, deci poate prea matur pentru un rol de adolescenta), o aparitie simpatica si tenorul Cosmin Ifrim care, la doar 25 de ani, a reusit performanta unui rol pretentios sub aspect vocal, rezolvat cu muzicalitate si sensibilitate, glasul sau liric fiind ideal pentru acest personaj. Michael Roider a sustinut rolul Cajus. Corul a sunat excelent in ultimul act, ansamblurile au avut rigoare si fluenta, orchestra, ca de obicei, a fost impecabila, punctand, sub bagheta lui Fabio Luisi, momentele de efect sau de ampla desfasurare simfonica pline de verva si stralucire. A fost, astfel, un spectacol omogen si unitar, cantat exceptional, aplauzele finale parand sa nu se mai sfarseasca.

In seara urmatoare, am revenit la Staatsoper pentru a urmari Boema de Puccini, care, in regia lui Franco Zeffirelli, a propus o montare clasica, incercand sa recreeze atmosfera din Cartierul Latin, distributia fiind din nou deosebit de interesanta pentru ca in rolul Mimi a aparut, pentru prima oara la Staatsoper, soprana Adina Nitescu, interpretand rolul dupa exact un deceniu de la debutul sau, pe scena Operei din Bucuresti, partenera fiindu-i, printr-o frumoasa coincidenta, aceeasi Simina Ivan in rolul Musetta, in timp ce in Colline a evoluat Dan Dumitrescu, cei trei solisti romani fiind aplaudati la scena deschisa de publicul vienez. Un tenor cu glas amplu, calitativ, cantand insa invariabil in forte – Richard Leech, un bariton, de asemenea, -de cota- – Georg Tichy, a carui voce rotunda si-a cam pierdut din stralucirea de alta data, un excelent bariton tanar – Adrian Erod, care a dat culoare si relief rolului secundar Schaunard, doua aparitii destul de anoste in rolurile ce ar fi trebuit sa fie comice – Marcus Pelz (Benoit) si Peter Koves (Alcindoro) au realizat, fiecare in parte, personaje credibile, fara a exista insa, cu adevarat, o -echipa- asa cum cere partitura. La pupitru, Stefano Ranzani a dorit cu orice pret ca orchestra sa sune -in forta-, acoperind adesea solistii, schimbarile de tempo fiind, de asemenea, extrem de dezavantajoase pentru cei din scena.

Timp de trei zile am trait in atmosfera unica de la Staatsoper, am aplaudat solisti de renume si montari de mare succes si, bineinteles, artistii romani care, iata, aproape seara de seara sunt inclusi pe afisul teatrului liric vienez, apreciati unanim pentru talentul si calitatea lor profesionala in roluri importante, aspect cu totul special daca tinem seama de faptul ca partenerii lor de scena sunt celebritati mondiale si ca Staatsoper se afla, de multa vreme, in topul Operelor din lume.