Sub cupola Ateneului

Ultimele zile ale saptamanii trecute au atras melomanii in eleganta ambianta a Ateneului Roman unde, in cadrul concertelor stagiunii Filarmonicii, au aplaudat un tanar pianist – Andrei Licaret – in debut in compania acestei prestigioase orchestre, sub bagheta lui Horia Andreescu, revenind apoi sambata seara pentru a asculta Grupul polifonic corsican -Speranta- intr-un program inedit si atractiv pentru publicul nostru.

Desi in ultima vreme data de 11 septembrie a capatat conotatii grave, totusi in acea zi s-au petrecut, de-a lungul vremii, numeroase evenimente benefice, Andrei Licaret, fiul bine cunoscutului pianist, clavecinist si oragnist Nicolae Licaret, aniversand, spre exemplu, implinirea varstei de 19 ani, primind poate cel mai frumos dar – posibilitatea de a canta alaturi de orchestra pe care, inca din copilarie, a ascultat-o in sute de concerte, visand, probabil, ca intr-o zi va concerta, la randu-i, pe acel podium de legenda. Afirmat in viata noastra muzicala inca din anii de scoala, indrumat de tatal sau, beneficiind si de o larga deschidere catre tot ce inseamna arta interpretativa pe plan mondial, Andrei Licaret a demonstrat, in ultimul deceniu, seriozitate, o munca sustinuta si tenace, dar evolutia sa in Concertul nr. 2 de Rachmaninov a constituit, de aceasta data, o adevarata revelatie, pentru ca talentul sau a izbucnit cu o stralucire nebanuita. Perfect stapan pe mijloacele sale de expresie, cu o tehnica riguroasa si un discurs fluent, dovedind deopotriva sensibilitate si anvergura solistica, ne-a convins ca este un pianist format, capabil sa abordeze partituri de o asemenea complexitate, cucerind prin claritatea constructiei, prin tuseul rotund, prin coloristica bogata si maniera echilibrata in care a realizat demersul solistic in colaborare cu orchestra care, sub bagheta lui Horia Andreescu, a sustinut acompaniamentul in sonuri dense, specifice partiturii in care dialogul se tese adesea ca intr-o adevarata simfonie concertanta. Ovationat de publicul entuziast, Andrei Licaret a oferit doua bisuri care i-au pus in valoare velocitatea si lirismul, capacitatea de a conferi pregnanta structurilor ritmice de mare efect sau de a contura o atmosfera de mare finete. Student in anul III la Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti – clasa prof. Viniciu Moroianu -, beneficiar al bursei ERASMUS-SOCRATES, care i-a permis sa studieze, in 2002-2003, la Conservatorul National din Paris, Andrei Licaret s-a impus, in acea seara incarcata de emotie, ca un autentic pianist a carui cariera are toate datele unei evolutii spectaculoase.

Cele doua concerte ale Filarmonicii au avut insa si alte puncte de mare interes – prezentarea in prima auditie absoluta a Suitei nostalgice de Dan Buciu (in care compozitorul, dupa cum noteaza el insusi in programul de sala, a dorit sa rememoreze copilaria – -cea mai frumoasa si curata perioada din existenta terestra a omului- -, sa -plonjeze- in Evul Mediu sau in Viena marilor clasici, imaginand o lucrare mozaicata, intr-o scriitura ce trimite, fara voie, la stilul mahlerian evocator al melodiilor simple si cuceritoare ale copiilor, trecand apoi cu umor printre -cavaleri si domnite-, pentru a incheia valsand cu o usoara ironie intr-un joc timbral alert, viu, plin de farmec) si interpretarea Simfoniei III de Saint Saens, opus monumental caruia Horia Andreescu i-a conferit un plus de grandoare si calma meditatie prin alternarea planurilor expresive, a starilor contrastante, intr-o acumulare bine gradata catre finalul apoteotic. Printr-o frumoasa coincidenta, la orga s-a aflat Nicolae Licaret care, dupa emotia si bucuria succesului fiului sau, a urcat pe podium in calitate de interpret.

Sambata seara am revenit sub cupola Ateneului pentru a asculta ansamblul barbatesc -Speranta-, care a prezentat piese religioase si profane a caror sonoritate a surprins si, cu siguranta, a incantat publicul prin polifoniile aparte, prin linia melodica uneori stranie, alteori amintind canzonele sudului italian. Glasurile fruste, maniera naturala de cant si muzicalitatea celor sapte membri ai formatiei au construit structuri inedite, colaborand si coordonandu-se perfect pentru a obtine rezultanta muzicala dorita. Faptul ca se inclinau in fata parca pentru a se asculta mai bine unul pe celalalt sau pentru a -prinde- la mijloc sunetul (controlat adesea cu mana -palnie- la ureche), ne-a convins ca relatia intre ei este bazata pe un anume profesionalism, dar mai ales pe dragostea declarata pentru creatia orala de gen care, transmisa din generatie in generatie de-a lungul veacurilor, constituie pentru ei o atractie cu totul aparte, dorind ca publicul sa o descopere cu aceeasi incantare oriunde in lume. Infiintata in 1991 cu acest scop, -Speranta- se dovedeste un mesager extrem de entuziast al cantului din vremi apuse, dar si al creatiilor compuse de autori contemporani in spiritul acelor epoci, oferindu-ne o -mostra- de cant autentic, fara pretentia unei vocalitati speciale, ci asemeni oamenilor simpli care, pe atunci, intonau acele melodii fie la slujbele religioase, fie in viata cotidiana. Dupa cum a declarat conducatorul grupului, Charles Contri, acustica Ateneului i-a impresionat, determinand, totodata, o adaptare a repertoriului la cerintele acesteia. Indelung aplaudati, entuziastii membri ai -Sperantei- au sustinut, in zilele ce au urmat, conferinte la Universitatea Nationala de Muzica si in Studioul -Alfred Alessandrescu- al Radiodifuziunii Romane (turneul fiind organizat de Institutul Francez in colaborare cu Radio Romania Muzical), iar luni seara au concertat la Biserica Italiana.