Disidența și disidenții „marca KGB” (I)

În războiul îndreptat de liderii PCUS-ului împotriva disidenților, un episod deosebit de important l-au constituit „Acordurile de la Helsinki“ de la 1 august 1975, prin intermediul cărora, de bunăvoie, URSS semna, alături de SUA, Canada și de toate statele europene, garantarea unor drepturi umane fundamentale. Astfel, puși în fața faptului împlinit, liderii de la Kremlin se acuzau reciproc de gafa comisă și conturaseră premisa că URSS va fi liberă să interpreteze acordurile de la Helsinki după cum va crede de cuviință. În acest sens, criticile legate de drepturile omului se întețeau pe tot teritoriul sovietic, evidențiindu-se gravele contradicții dintre ceea ce semnaseră la Helsinki liderii sovietici și cum înțelegeau aceștia să pună în practică. Cel mai influent critic a devenit Andrei Saharov. Astfel, personalitatea acestuia i-a băgat în ședință pe analiștii Centrului, care luaseră decizia de a-l discredita prin orice mijloace atât în țară, cât și-n străinătate pe cel care luase Premiul Nobel pentru Pace în octombrie 1975. Rezidența de la Oslo primise ordine precise să facă tot posibilul să împiedice premierea lui Saharov, dar a fost nevoită să abandoneze acest plan deoarece nu putea influența comitetul care acorda Premiul Nobel, acesta fiind alcătuit în întregime din „reacționari“, între care președinta juriului, deputata laburistă Aase Lionases. În schimb, pentru Saharov, Premiul Nobel reprezenta un mare atu, fiind privit ca „o onoare pentru întreaga mișcare pentru drepturile omului“. „Simt că împart această onoare cu prizonierii noștri de conștiință – ei și-au sacrificat cel mai prețios bun al lor, libertatea, în apărarea altora, prin mijloace deschise și non-violente“, declara Saharov, în momentul decernării Premiului Nobel.
Nobelul, marea încercare…
Pe 22 noiembrie, Andropov a aprobat un document intitulat „Măsuri operative complexe pentru demascarea substratului politic al decernării Premiului Nobel pentru Pace lui Saharov“. Dimensiunea cuprinzătoare și ambiția măsurilor active propuse arătau importanța lui Saharov ca țintă principală a KGB.  Manevra de compromitere a lui Saharov s-a dovedit a fi un fiasco pentru specialiștii Centrului, deoarece principalele falsuri vizând legăturile lui Saharov cu agențiile de informații occidentale, sprijinul pentru regimul Pinochet și comploturile cu sioniștii nu au impresionat opinia publică internațională. La o ședință a Colegiului KGB din noiembrie 1976, Andropov l-a etichetat pe Saharov drept „inamicul public numărul unu“, iar campania de măsuri active împotriva acestuia trebuia să lovească mai întâi în soția lui, Elena. Răspunderea pentru executarea acestui plan operativ de măsuri i-a revenit lui V. N. Șandrin, șeful Departamentului Nouă al direcției Cinci. Dând dovadă de curaj și de pragmatism, soții Saharov au rezistat cu stoicism măsurilor Centrului, care nu au avut efectul scontat. Au fost făcute chiar încercări grosolane de a-l lega pe Saharov de mișcarea pentru liberalizarea homosexualității.