Un rânjet pentru neliniștea noastră

Total întâmplător, l-am văzut ieri pe Ion Iliescu la televizor cum, lovit de senilitate, susținea că România a greșit implicându-se în războiul din Irak, deși decizia a fost luată în timpul mandatului său prezidențial. Deh, bătrânețea! Am putea trece cu vederea aceste declarații dacă tovarășul Iliescu și-ar asuma responsabilitatea deciziilor sale politice. Din păcate, nu s-a întâmplat, așa cum nu s-a întâmplat nici în cazul mineriadelor sau așa-zisei revoluții din decembrie '89, manevrată sârguincios de Iliescu, la ordinul camarazilor săi de la Moscova. Toate dovezile zac însă îngropate în sertarele procurorilor care, de aproape 20 de ani, nu au reușit să spună măcar familiilor celor uciși în decembrie '89 cine a tras în copiii lor. Și-n tot acest timp, Iliescu ne dă lecții de politică și de economie cu același rânjet afișat și în timp ce le mulțumea minerilor în iunie '90 pentru că au răspuns la apelul lui și au făcut ordine cu ciomagele printre tinerii strânși în Piața Universității. La modul cum se mișcă lucrurile, emanatul are mari șanse să treacă în cele veșnice fără ca nimeni să-l tragă la răspundere pentru morții mineriadelor și așa-zisei revoluții. E greu de înțeles complicitatea tacită a anchetatorilor cu politicienii și militarii care poartă pe umerii răspunderea pentru ce s-a întâmplat în zorii noii democrații românești și probabil răspunsul se află undeva în tumultul acelor ani când s-au conturat grupurile de putere și influență care au pus stăpânire peste această țară. Tocmai de aceea cred că apelul lui Traian Băsescu de a se lucra cu prioritate la dosarul revoluției e doar un strigăt în pustiu. În urma lui rămâne doar rânjetul unui om convins că pentru el nu există justiție pământească.