Atmosfera dantesca, riff-uri sumbre de chitara. Zgomot de elicoptere. Racnete de gestapovist. Sintem la Auschwitz? Camera coboara incet pentru a dezvalui ceea ce la inceput ni se pare intr-adevar un lagar de concentrare: curti de beton, sali uriase, compartimentate, pline de o multime incremenita. Ne dam insa curind seama ca ne aflam, de fapt, intr-o scoala, o scoala-tip, cum ii zicem citeodata, si ca sutele de fiinte intepenite in bancile lor ca puietii in rasaduri sint copii. Si ca acesti copii repeta la nesfirsit o litanie adormitoare, supravegheati de o figura amenintatoare in mantie neagra. E profesorul, marele inchizitor. Ii vedem apoi pe copii, cu masti porcine pe fete, aceeasi pe toate fetele, inaintind in siruri nesfirsite pe o banda rulanta si cazind, la capatul ei, intr-o mare masina de tocat. Din gura ei ies viermisori informi. Pare ca totul va merge la fel la nesfirsit, dar deodata revolta izbucneste. -N-avem nevoie de educatie-, cinta miile de copii. -N-avem nevoie de controlul gindurilor.- Ca-n cunoscutul cintecel al sosirii vacantei, scolarii distrug mobilierul, rup manualele si dau foc scolii intr-o irezistibila miscare de eliberare. -Hei, profesore, lasa-i pe copii in pace!-, striga toti intr-o sarbatoare carnavalesca a eliberarii mintii. Zidul pare, pentru o clipa, invins.
Sint, fireste, imagini din filmul facut la inceputul anilor *80 dupa albumul -The Wall- al formatiei Pink Floyd. Sistemul traditional de invatamint este supus aici unei devastatoare critici. Este aproape cu neputinta, vazind filmul, sa nu -privesti inapoi cu minie- la propriii tai ani de scoala, la mestesugul de timpenie al atitor si atitor ore de clasa, la monstrii sadici pe care i-ai avut uneori profesori. Dar mai ales sa nu recunosti sistemul opresiv, totalitar al invatamintului ultracentralizat al perioadei postbelice, care, in cazul Romaniei comuniste, a consunat cu totalitarismul nostru politic in general. Atit ca elev, cit si, mai tirziu si aproape pentru zece ani, ca profesor de scoala generala, am cunoscut din plin aceasta fata a sistemului de invatamint. Pot spune azi ca, practic, nimic din ce stiu si ce sint nu se datoreaza scolii. Ca am avut parte de o galerie de invatatori si profesori sinistri (pe linga citeva cazuri de oameni intregi, caci nu exista codru fara uscaturi), care-au luptat din greu cu incapatinarea mea si uneori mi-au infrint-o. Datorez scolii doar urmele de conformism care ma chinuie si azi uneori ca niste crize de sciatica. Mintea mea e acum poate libera, dar pastreaza urme de bici pe spinare.
Dar oare pentru aceasta Pink Floyd militeaza pentru renuntarea la educatie? Sau sint eu impotriva educatiei si a invatamintului? Bineinteles ca nu, dimpotriva. Nu trecusera nici zece ani de la aparitia albumului formatiei britanice cind Tony Blair isi deschidea un faimos discurs cu fraza -Tara noastra are nevoie de trei lucruri esentiale: educatie, educatie, educatie-. Nu i-am auzit, dupa decembrie *89 nici pe Ion Iliescu, nici pe Emil Constantinescu, nici pe prim-ministrii lor rostind o astfel de fraza. Invatamintul romanesc a mers mai departe infasurat in vechea saracie, in vechea pretentie de monopol asupra educatiei, in vechea tendinta de centralizare. In uitarea cinica a copiilor din mediul rural, in contrarea atenta si prompta a tuturor tendintelor de reformare. Si mai ales in posomorita rutina a lectiilor de zi cu zi, a examenelor de an cu an. Mergind mai departe cu un simulacru de educatie, pe bazele opresive ale hegemoniei profesorului, ale lipsei de feed-back si interactivitate, ale inchiderii cunoasterii in clasa si ale izolarii de problemele reale ale vietii, invatamintul pregateste azi Romaniei o sublima lipsa de viitor.
De fapt, avem tot mai multa nevoie de educatie. Dar o altfel de educatie. Si, slava Domnului, in ultimii ani se arata semnele unei dezmortiri in sistemul nostru pedagogic. Am deja, de o vreme incoace, dovezile concrete ale existentei unor puternice si eficiente grupuri reformiste, care implica oameni si decizii de la toate nivelurile invatamintului si care, cred ca pentru prima data dupa decembrie *89, au inceput sa -prinda- si sa-si arate roadele in teren, in miile de scoli si de clase individuale din toata tara. Am avut ocazia (cit de reconfortanta pentru mine, caci e o minune sa vezi ca exista si entuziasm adevarat, profesionalism adevarat in mizeria vietii noastre de zi cu zi) sa traiesc in mijlocul unui astfel de grup, in cadrul scolii de vara din Sinaia. Cursurile de vara, la care-au participat anul acesta citeva sute de profesori si echipe de -formatori- (de asemenea profesori, autori de manuale, universitari, factori de decizie in diferite structuri ale invatamintului, ca si invitati: oameni de cultura, lideri de opinie etc.) au loc in cadrul programului -Educatia 2000 +-, finantat de fundatia Soros, program mult mai vast, care si-a propus ca obiective descentralizarea sistemului educational, accentul pe educatia in folosul comunitatilor, acordarea de asistenta tehnica scolilor individuale dar mai ales o reformare radicala a tehnicilor si metodelor educationale, adica, de fapt, o regindire a rolului de profesor si a relatiilor lui cu clasa, cu comunitatea, cu lumea exterioara.
Nu vreau sa insist pe aspectele tehnice, ci pe senzatia de reala libertate interioara pe care mi-a dat-o saptamina petrecuta in lumea exuberanta si colorata adapostita, in conditii de decenta occidentala, de hotelul Holiday Inn din mijlocul colinelor impadurite ale Sinaiei. In fiecare zi mi-a fost greu sa aleg intre atelierele si panel discussion-urile ce se desfasurau zumzaitor, simultan, in mai multe sali. Intr-una dintre ele, virind capul pe usa, vedeai grupuri de profesoare desenind pe podea, pe mari planse, scheme colorate: proiecte pe care le imaginasera pentru scoala lor si pe care se pregateau sa le -vinda- celorlalte grupuri. Intr-alta se purta o discutie -popperiana-, dupa reguli foarte stricte de administrare a probelor si argumentelor, intre doua grupuri fata-n fata. In a treia, in mijlocul unor cascade de ris (ce ar fi parut foarte suspecte unui spirit conservator) se tinea un -curs- interactiv despre tipurile de inteligenta, cu baterii de teste si aplicatii in acelasi timp nastrusnice si savante, sustinute de aceeasi logistica a retroproiectoarelor, soft-point pen-urilor si planselor atirnate pe toti peretii. Pretutindeni ludic, veselie, ironii prietenesti, o stergere aproape totala – cel putin in aparenta – a diferentei dintre -formatori- si -formati-. In tehnicile de predare la literatura m-a frapat accentul pus pe body-language si in general pe inteligenta non-verbala a copiilor. Unde nu poti exprima prin cuvinte, deseneaza! Sau mimeaza! Identifica-te cu personajul! Descrie, prin batai cu palmele-n banca, ritmul povestirii! Fa orice in afara de comentariul literar standard si ticait, calamitatea de care orele de romana nu mai scapa o data. Intr-una dintre ultimele discutii la care am asistat s-a intors pe toate fetele -cultura- celui fara de cultura, cultura de cartier a muzicii tinere, cultura jocurilor pe computer si a celor de -dupa blocuri-, cautindu-se, cu intelegere si moderatie, un modus vivendi intre scoala si realitate, bazat pe respect reciproc.
Nu poti, bineinteles, sa nu fii incintat de toata aceasta feerie pedagogica (altadata expresia asta ar fi fost un oximoron), dar, bineinteles, pe drumul de intoarcere la Bucuresti, in microbuzul supraincarcat in care stai in fund, pe culoar, pe valiza proprie, nu poti sa nu te gindesti la distanta dintre luxosul Holiday Inn si scoala paraginita din fundul Moldovei. Cit la suta din ce s-a invatat aici va fi aplicat in lectiile de zi cu zi? Cum vor scapa profesoarele -formate- aici de invidia si resentimentele celorlalte? De unde, acolo, markere fluorescente si retroproiectoare?
Dincolo de toate aceste intrebari ramine, ca un cistig esential, entuziasmul. Am vazut bucurie si entuziasm in ochii acelor doamne care, departe de a fi fost luate cu arcanul la -reciclare-, au facut aplicatii si au platit din greu ca sa poata participa la trainingul de vara. De trei ani incoace se construieste aici, la Sinaia, ca si-n multe alte centre educationale, o schimbare de mentalitate care va duce, cu incetul, probabil, la un sistem educational civilizat, deschis, liberal, strins legat de nevoile comunitatii. Sau care, poate, va fi si el sugrumat, cu incetul, de spiritul autarhic al politicii educationale centralizate si de imensa inertie a scolii -profunde-. Eu ramin insa optimist si recomand oricarui profesor care doreste sincer o schimbare excelenta experienta a Scolii de vara de la Sinaia. Va invata de aici nu sa adauge mereu si mereu, ca o furnica oarba, caramizi in zidul ce ne-nconjoara si ne stranguleaza, ci, dimpotriva, sa deschida in el ferestre catre lumea exterioara.
Mircea Cartarescu
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
