-Sa-ti porti crucea si sa-ti pastrezi credinta-

-O mare actrita!- – asa intampina presa, in 1981, debutul Anei Ciontea. De altfel, creatia din primul ei spectacol, Gustul mierii, pus in scena la Casandra de Ion Cojar, era comparata cu cea a Ritei Tushingham. Au urmat roluri importante, in Pescarusul, Jucaria de vorbe, Constructorul Solness, Cine are nevoie de teatru, Livada de visini, pentru a numi doar o parte dintre ele. In lumea tragediei eline a fost condusa regizoral de Andrei Serban si Silviu Purcarete – cel care i-a deschis, in 1996, drumul spre Franta unde, in prezent, locuieste, joaca si desfasoara o activitate pedagogica.

– Ati plecat la Centrul Dramatic National din Limoges, al carui director a fost, pana in vara acesta, Silviu Purcarete, intr-un moment in care statutul dumneavoastra profesional era unul solid. Nu v-a fost greu s-o luati de la inceput?

– A fost si greu, si usor. Greu, pentru ca orice schimbare presupune un efort de adaptare, si usor pentru ca am lucrat cu oameni civilizati, buni colegi, obisnuiti sa munceasca mult si dispusi oricand sa te ajute. Actorii sunt o specie aparte, se inteleg in orice limba. Am plecat in Franta in ianuarie *96, dupa experienta de la Teatrul National din Bucuresti cu Trilogia antica a lui Andrei Serban. Din punct de vedere profesional, cred ca intrasem intr-o etapa de maturizare si de deschidere spre nou. O etapa in care imi puneam mai multe probleme, aveam mai multe indoieli si mai putin orgoliu, stare pe care o consider benefica, creativa in meseria noastra. Din acest punct de vedere, eram pregatita pentru un alt inceput. Jucasem, in turnee, in fata publicului din alte tari, dar timpul nu mi-a permis atunci sa si cunosc mai bine tarile in care mergeam. Destinul a facut sa ajung la Limoges. Am descoperit ca lumea e mai mare decat imi inchipuiam, ca dimensiunile sunt relative, ca perspectivele, in tot ceea ce facem, se pot modifica.

– Primul rol pe scena franceza a fost cel al Casandrei din Orestia – la randul ei, o straina. Credeti ca regizorul s-a folosit intentionat de aceasta coincidenta biografica?

– Eram, intr-adevar, o straina in distributie. In spectacol, eram eroina inadaptata, salbatica, rebela, posedata, venita dintr-un alt univers, cu alte reguli. Sunt convinsa ca Silviu Purcarete a exploatat aceasta situatie. Dar e curios ca si Andrei Serban m-a vazut in Casandra, pe care trebuia sa o repet, in paralel cu Electra, la Trilogia antica.

– A ramas memorabila imaginea dumneavoastra in Electra, unde ati aparut cu un urias sarpe viu incolacit in jurul gatului. Ce fel de -partener- v-a fost?

– Sarpele e un animal ciudat, cu calitati ascunse. Chiar daca repugna, el naste, totodata, o emotie stranie, intensa. Raspandeste energie. In montare, era un simbol puternic.

– Cum lucreaza Andrei Serban?

– In faza repetitiilor, se fac multe exercitii care te ajuta sa-ti descoperi trairi, sentimente, resurse de care, in mod obisnuit, nu esti constient. Te impinge spre necunoscut. Iti insufla forta, pasiune. Te fanatizeaza.

– Si Silviu Purcarete?

– El construieste calm, intr-o totala lipsa de agresivitate, simplu si cu foarte multa grija. Are rabdare cu actorii, nu-i complexeaza niciodata. Probabil ca si el are nevoie de armonie, de siguranta si ragaz. E foarte precis in indicatii, exact, pana la cele mai fine nuante. Te ajuta sa intri fara crispare in universul lui debordant si special.

– La Academia de Teatru din Limoges, condusa de actorul Paul Chiributa, sotul dumneavoastra, ati avut sansa de a cunoaste mari personalitati ale artei scenice. Cat de pretioase au fost intalnirile respective?

– Ideea infiintarii acestei scoli i-a apartinut lui Silviu Purcarete. Am avut bucuria sa asist la cursurile lui Radu Penciulescu, sa-l cunosc pe David Esrig, nume despre care auzisem in Romania, fara insa a le fi vazut vreodata spectacolele. Am urmarit seminariile lui George Banu, redescoperind, alaturi de el, Livada de visini a marilor regizori. Am trait din nou senzatia, aproape palpabila, ca arta adevarata vine de altundeva. Sentimentul era mai pregnant revazand capodopera lui Gyorgy Harag, care mi-a ramas, dupa atatia ani, reper, cu Silvia Ghelan intr-o Ranevskaia de neuitat. Am participat si la stagiile lui Mladen Materic, Marcel Bozonnet, Natalia Zvereva. O experienta utila a fost intalnirea cu studentii Academiei de Teatru in productiile Centrului Dramatic National, unde ei joaca alaturi de actorii profesionisti.

– Ce mai pregatiti?

– Voi incepe lucrul la Scaunele de Eugen Ionescu in cadrul Companiei Silviu Purcarete, infiintata, de curand, la Lyon, unde-l voi avea partener pe Paul Chiributa. Vor fi si colaborari cu regizori francezi.

– Va considerati pe deplin adaptata vietii din Franta?

– Imi lipseste teatrul romanesc, imi lipsesc colegii, am emotii cand ii revad. Din pacate, vad prea putine dintre spectacolele lor. Imi lipseste atmosfera repetitiilor. Aici sunt radacinile, nu te poti detasa complet de ceea ce esti. Duci cu tine tot bagajul, toata incarcatura.

– Dintre toate partiturile interpretate, in ce replica va regasiti?

– In monologul final al Ninei Zarecinaia, din Pescarusul de Cehov: -Acum stiu, inteleg (…), ca in ceea ce facem noi (…), importanta nu e gloria, nu e stralucirea (…), ci puterea noastra de a indura. Sa stii sa-ti porti crucea si sa-ti pastrezi credinta. Eu cred si sufar mai putin. Si-atunci cand ma gandesc la chemarea mea nu ma mai tem de viata-…

Delia Voicu