Ne-am obisnuit, de-a lungul anilor, sa intalnim numele Ilincai Dumitrescu fie in ipostaza pianistica, fie, in ultima vreme, si in calitate de director al Muzeului National -George Enescu- sau ca semnatara a volumului dedicat personalitatii lui Mihail Jora (lucrare incununata cu Premiul Academiei Romane). In 29 august, la ceas aniversar, toate aceste realizari se vor derula in memoria sa si a noastra, intr-o retrospectiva la mijloc de drum artistic.
– Am in fata doua fotografii…
– … Una dateaza de la varsta de sase ani, marcand prima mea aparitie pe scena, in Aula Palatului Cantacuzino, in prezenta unor reputati muzicieni; in cea de-a doua, recenta, ma aflu in fata aceluiasi pian, in preajma statuii lui Enescu. Intre cele doua imagini au trecut 44 de ani… Este un arc peste timp, pentru ca, tot in aceasta cladire, tatal meu, compozitorul Ion Dumitrescu, a fost un sfert de veac presedintele Uniunii Compozitorilor si toate reperele existentei sale s-au aflat sub semnul lui Enescu, al bunului profesor si prieten Mihail Jora si al muzicii romanesti. Am avut totdeauna sentimentul ca apartin acestui spatiu, ca nu pot pleca nicaieri definitiv (desi am avut numeroase oferte), am stiut ca am o menire aici, convingere transmisa firesc de familie, de profesorii mei, printre care Mihail Jora a avut un rol important, insuflandu-mi tocmai aceasta maniera de a gandi, dar si educatia si mentalitatea muzicala preluata de el de la Leipzig, unde a studiat la inceputul secolului XX. De altfel, si scoala rusa (pe care am aprofundat-o in cei sapte ani in care am studiat la Conservatorul de Stat -P.I. Ceaikovski- din Moscova, cu celebrii maestri Neuhaus si Flier, absolvind cu -Diploma de Merit-) isi are radacinile tot in scoala germana. Am considerat ca menirea mea este de a sta aici, de a impartasi generatiilor urmatoare toate lucrurile interesante pe care le-am primit de la soarta, de la toti cei care mi-au fost in jur, pentru ca am avut fericirea de a fi inconjurata de prietenii parintilor mei – mari artisti, muzicieni, scriitori, pictori. De asemenea, la Moscova am intalnit elita muzicii ruse – la Conservator se practica sistemul -usilor deschise-, studentii avand posibilitatea sa asiste la orice curs. Mergeam adesea la clasa lui Aram Haciaturian, care ma aprecia si ma solicita sa descifrez partituri proaspat compuse de studentii sai (poate si pentru ca citeam foarte bine -la prima vedere-). I-am cunoscut si pe Sostakovici (am asistat la prima auditie mondiala a Simfoniei a XV-a, in Balsoi Zal), si pe Kabalevski. In anii *70 exista inca pleiada celebrilor pianisti rusi – Oborin, Zak, Richter, Gilels, Nikolaeva…; ma duceam si la clasele conduse de Oistrah, Kogan sau Rostropovici, invatand foarte multa muzica in general. Mi-a placut enorm o afirmatie a lui Mozart, care spunea ca isi imagineaza o lucrare muzicala ca pe un mar, pentru ca trebuie sa vezi, rotund, toate laturile acesteia, devenind astfel un tot. Asa vad muzica si cultura.
– Abordati un repertoriu extrem de vast si divers, de la preclasici la contemporani…
– M-a ajutat mult disponibilitatea de a citi usor si de a intelege dintr-o data sensul partiturilor, fapt remarcat si de maestrul Jora, cu care, in copilarie, cantam la patru maini simfonii de Brahms si Bruckner (avea reductiile pentru pian, pe care apoi mi le-a daruit); se temea chiar ca aceasta abilitate sa nu determine, in timp, o anume superficialitate, astfel incat, avand aceasta permanenta obsesie, am devenit… perfectionista, ceea ce cred ca este un aspect constructiv, pentru ca nu m-a blocat niciodata. Ceea ce am realizat asa cum am considerat eu ca trebuie, cu multa atentie si slefuire, a avut succes – spre exemplu, discul Scarlatti (in 1986 ales la New York, de un juriu foarte exigent, printre cele mai bune 25 de albume ale anului) sau discul Mozart, sau volumul Jora. M-a ajutat si disponibilitatea – histrionica, sa-i zicem asa – de a ma simti in largul meu in toate stilurile muzicale. Nu pot sa spun ca nu imi plac anumite stiluri, sau ca nu le inteleg, sau ca nu le pot canta din punct de vedere tehnic. Bineinteles, am preferintele mele, am lucrari indragite, in care ma simt perfect.
Viata mea a curs foarte repede
– Numeroasele turnee s-au bucurat de aprecieri superlative, criticii consemnand (ca sa citam numai din cronicile mai recente) -marele succes al admirabilei pianiste Ilinca Dumitrescu, stralucita reprezentanta a artei interpretative romanesti- (-Il Giornale-, Roma, 1999), considerand ca -este o interpreta de rafinata sensibilitate (…) Scarlatti interpretat de Ilinca Dumitrescu nefiind cu nimic mai prejos decat al colegilor sai de calibrul unor Tipo, Haskil sau chiar Horowitz- (-Reforma-, Ciudad de Mexico, 11 octombrie 2000), aplaudand -imensa artista- (-Ouest France-, Nantes, 21 iunie 2001).
– Unii m-au sfatuit sa cant mai mult in Europa (unde am sustinut adesea concerte si recitaluri – in Germania, la Berlin sau Bonn – -Beethoven-Haus-, apoi la Budapesta, la Academia de Muzica -Franz Liszt- si la Radiodifuziune, la Filarmonicile din Bratislava, Moscova, St. Petersburg – obtinand, in sala unde concertase candva Liszt, unul dintre cele mai mari succese, de asemenea la Praga, in festivaluri patronate de Menuhin etc.), dar mie mi-a placut sa ma duc in toate colturile lumii, unde am cantat in multe capitale, in sali mari, in orase extraordinare din America Latina – Buenos Aires, Montevideo, Rio de Janeiro, Brasilia, Havana, La Paz, Mexic etc., sau Asia (Ankara, Beijing, Canton, Tokyo, Bombay, Calcutta, New Delhi…). Multa vreme nu am spus, am pastrat amaraciunea pentru mine, dar intre 1974 (dupa succesul repurtat in Italia) si 1990, nu am mai avut dreptul sa plec in Occident. Dupa 1978, cand m-am reintors de la studii, a trebuit sa lupt – intampinand multe adversitati, invidii – sa-mi construiesc o cariera in Romania. Tatal meu fusese ostracizat politic, scos de peste tot, pensionat fortat din Conservator, si o data cu el patimeam si eu. Sunt mandra ca am reusit in acei ani grei sa realizez discuri care au fost unanim apreciate si care se vindeau cu repeziciune in numar mare (Sonate de Scarlatti, Mozart, -Kreisleriana- de Schumann s.a.). Ciclul de recitaluri -Decenii contemporane- a reprezentat o alta forma de exprimare libera, incluzand numeroase prime auditii sau piese moderne, de avangarda care imi erau dedicate. In anii *80 am sustinut la Ateneu un serial de recitaluri -de autor- (Bach, Handel, Scarlatti, Mozart, Schumann, Chopin, Prokofiev…). Am interpretat multe concerte cu orchestra, in Bucuresti sau umbland prin toata tara in conditiile vitrege cunoscute de toata lumea (Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schumann, Grieg, Paul Constantinescu etc.). Dar, dorind sa depind doar de mine, in ultimii ani am agreat mult mai mult recitalurile, in care un muzician isi poate arata adevarata conceptie interpretativa. Am prezentat mereu lucruri noi, in recitaluri inedite, cu muzica latino-americana, suedeza, spaniola, franceza etc. Nici nu stiti ce bucurie estetica reprezinta pregatirea unui astfel de program! Am cantat multa muzica de camera, cu parteneri admirabili. Mi-a facut placere sa fiu inconjurata de tineri. Si timp de sapte ani am predat cursuri de maiestrie in Cehia (unde si acum sunt invitata in juriul unor concursuri importante), dar si in SUA, Brazilia, China, India. Viata mea a curs foarte rapid, totdeauna am avut ceva de lucru, de cantat, de scris, de citit. Mi se pare ciudat sa aud ca o persoana se poate plictisi.
– Traind ani la rand printre marii oameni de cultura ai veacului XX, dar si alaturi de noile generatii de astazi, ati putea face o comparatie…
– Am avut de a face cu oameni de mare spiritualitate, probitate si caracter. Acum percep dureros prezentul, pentru ca este o lipsa de disciplina in toate, ne luptam cu forte care vor sa strice ordinea mentala. Muzica este in esenta o formidabila ordine a spiritului… Amestecul lucrurilor urate cu marile idei culturale este teribil – nu-mi dau seama intotdeauna daca tinerii pot decela ce e bine si ce e rau. Cred totusi ca vor reveni asupra valorilor, pentru ca acum pot calatori, descoperind radacinile culturii in muzee sau in sali de concert si de opera unde, din pacate, generatia noastra nu a prea avut acces.
Mi-am cladit viata artistica pe plan mare
– La ceas aniversar, va ganditi la multiple proiecte de viitor…
– Totdeauna mi-am cladit viata artistica gandind -pe plan mare-; ideea proiectelor culturale (extrem de actuala) este foarte buna. Voi continua sa calatoresc si sa sustin concerte, voi realiza niste CD-uri, iar la Muzeu vom urma activitatea noastra obisnuita, recunoscuta si credem apreciata. Exista multe elemente inedite pentru noi expozitii. Un muzeu muzical nu este doar un lacas de conservare, ci si o legatura permanenta cu publicul, un loc ideal pentru concerte. In ce priveste muzicologia, subiectul meu de cercetare este in continuare Mihail Jora. Au existat mari interpreti care au fost si muzicologi, un exemplu elocvent fiind Wanda Landowska. De asemenea, trebuie sa ma ocup de mostenirea artistica a tatalui meu (muzicala, dar si literara – adevarata literatura de sertar, dupa parerea multora extraordinara) si a mamei mele, poeta Mariana Dumitrescu, din creatia careia ceea ce s-a publicat reprezinta doar -varful iceberg-ului-.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
