Pomul se cunoaste dupa roade

Invatamintul romanesc, asa cum arata el azi, e o catastrofa. Mi-e si jena sa scriu acest lucru, atit este de evident. In ultimul timp primul ministru a criticat situatia de la sanatate, ca si cind abia acum ar fi aflat de mizeria din spitale, de incompetenta si indisciplina angajatilor, de forfota gindacilor si de mediocritatea tratamentelor. Fiindca-n invatamint studentii nu mor ca urmare a unui curs stupid, elevii nu se-mbolnavesc de la un manual reactionar si gindacii, de bine, de rau, stau prin colturi mai ascunse, lucrurile nu par niciodata atit de grave. De o educatie deficitara, in multe privinte gresita, nu murim azi, vom muri miine. Iar pina miine mai e.

Am corectat citeva zeci de lucrari pentru admiterea la Facultatea de Litere, adica, se presupune, ale celor mai buni dintre cei buni la literatura dintre elevii acestei tari. Am vorbit despre catastrofa in prima fraza a acestui articol? Asta pentru ca nu exista un cuvint mai puternic. Cele mai bune teze au fost trei sau patru lucrari conformiste, cuminti si corecte. Nu am apreciat la ele nici originalitatea, inexistenta, nici vreun semn de reala gindire, de real talent, de chemare pentru cultura, ci simpla exactitate a termenilor. N-am intilnit nici un semn de intelegere si de interes pentru un text poetic. Cit despre imensa masa – treizeci din patruzeci de lucrari – pur si simplu ti se facea rusine ca esti om. Ce cautau acesti analfabeti la un examen al facultatii noastre? De unde-au iesit? Ce e cu aceste generatii de dupa 89, din ce in ce mai troglodite, mai incapabile sa-si vorbeasca propria limba si sa-si inteleaga propria cultura? Am numarat douazeci de lucrari in care Arghezi era scris cu doi de i la sfirsit. Adica jumatate din tezele corectate de mine. Trei sferturi faceau cel putin o greseala tipica de ortografie. Asta se-ntimpla inainte (colegii mei imi sint martori) numai in cazuri izolate, citeva la o suta de candidati. Nu poti spune decit atit, indiferent de toate celelalte circumstante, atit de stiute: pomul se cunoaste dupa roade. Iar roadele invatamintului care se face azi sint cele ce se vad: viermanoase, pipernicite, vrednice de toata mila. E drept, pe un mic teren de protocol cultivam si citiva -olimpici-, imbibindu-i cu ingrasaminte, in ticaloasa incercare de a ascunde jalea generala. E drept, dam copiilor lapte si cornuri ca sa fim realesi si la al XV-lea congres. Dar copiii nostri nu maninca azi lapte si cornuri, ci isi maninca, zi de zi si ceas de ceas, propriul viitor, frecindu-si degeaba coatele pe bancile scolii.

Pomul se cunoaste dupa roade. Sa luam aici doar cazul unei singure materii: limba si literatura romana. Dupa doisprezece ani de studiu, orice adolescent ar trebui sa iasa in lume cu doua achizitii minimale: sa se exprime corect si sa iubeasca literatura. Cum scrie in Biblie, -in aceste doua porunci stau intreaga lege si prorocii-. In ce masura acest barem ridicol de simplu e realizat? Parerea mea e ca intr-o masura atit de mica, incit nu merita efortul sa mai sustii un sistem educational. Vorbesc tinerii corect romaneste? Ascultati o conversatie intre citiva pusti in metrou. Ascultati-i pe prezentatorii de la -Atomic- sau pe cei ce -se exprima- pe la diverse mese rotunde. Par cu totii animati de dorinta contrarie, de a deforma cit mai tare limba catre anacolut si o ubicua obscenitate, catre dezlinare si incoerenta punctata de rinjete stupide de neputinta: -stiti ce vreau sa spun, dar nu pot s-o zic-. O natiune de Beavis si Butt Head, o dovada clara a falimentului educatiei de azi. Trecem la celalalt deziderat. Iubesc ei literatura, ajung s-o inteleaga ca urmare a zecilor de ore de -studiere a textului literar- si a sute de -comentarii literare-? Raspunsul, iarasi evident ca buna ziua, e foarte scurt: nu. Nu, pur si simplu. Nu, tinerii de azi nu iubesc literatura, nici cea romana, nici cea straina, nici un fel de literatura. Nu ajung sa fie convinsi de -valoarea literara- a textelor studiate, desi profesorii le dau asigurari pompoase in aceasta privinta, si imensa majoritate nu vor mai reveni niciodata, in intreaga lor viata, asupra autorilor studiati in manuale. Mai mult, dezgustati de ipocrizia nationalista a majoritatii profesorilor – care, an de an, cu o tenacitate vrednica de spalarile pe creier din statele totalitare, le vira-n cap, obligatoriu si constringator, fara un real feed-back, fara discutie, fara cea mai mica preocupare pentru adecvarea textelor la lumea actuala si la preocuparile adolescentilor, aceeasi peltea a -valorilor expresive- ale acelorasi texte rumegate si rasrumegate pina la refuz – tinerii nu vor mai citi nici alte carti, cele care formeaza literatura vie de azi si pe care le gasesc pe tarabe. Pierdem zi de zi publicul de carte din cauza falimentului invatamintului nostru. Profesorii depling sau batjocoresc la ore preferinta copiilor pentru telenovele, manele si muzica rap, dar primitivismul acestor tineri, mergind uneori pina la oligofrenie (paradoxal, in ciuda unei inteligente normale), o oligofrenie voita si asumata, este produsul miilor de ore de literatura romana care nu i-au convins pe copii de frumusetea si bogatia literaturii. Care-au incercat sa-i oblige sa vada frumusete in texte, fara sa tina cont de opozitia pe care orice constringere o provoaca. Nu cunosc, intre zecile de colegi de clasa pe care i-am avut si intre sutele de copii de azi pe care-i stiu, macar pe unul singur care sa fi fost sau sa fie incintat de vreun text clasic studiat la scoala. Si nu pentru ca textele clasice nu pot fi incintatoare (ele sunt, uneori cu asupra de masura), ci datorita faptului ca insisi cei care le aleg ca sa figureze-n manuale sint plictisiti pina peste cap de ele, -isi fac treaba cu ele-, cum se zice, la minima rezistenta, flatind platitudinea, conservatorismul si lipsa de curiozitate ale celor mai multi dintre profesorii de romana, pentru care timpul trece, leafa merge, pensia se apropie. Pe cind eram profesor de scoala generala, pe vremea raposatului, mergeam simbetele la -consfatuiri-. O spun cu mina pe inima: semidoctism mai mare decit al profesorilor de romana intilniti acolo nu exista poate decit in lumea fotbalistilor. Ce -lucrari stiintifice- am auzit atunci, ce pareri despre autori, ce ifose, ce adulari reciproce! Plecam de-acolo rizind si plingind, intrebindu-ma la ce bun sa mai scrii literatura. Slava Domnului ca am cunoscut in cele din urma si citiva profesori de liceu care fac cinste catedrei lor. Dar ei nu se prea aratau pe la consfatuiri, si bine faceau.

Nu sint un ins prapastios, nici un defetist. Nu vreau sa spun prin acest articol ca e imposibil sa-i educi pe copii si sa scoti din ei oameni intregi, inclusiv in domeniul lecturii si-al exprimarii corecte. Lucrul se poate face, dar cu mare angajare de inteligenta, discernamint si entuziasm, cu finete psihologica si cu o reala afectiune pentru tineri, pentru lumea lor care nu mai seamana cu lumea noastra. E nevoie, pur si simplu, de scoaterea din radacina a acestui pom care face fructe stricate si de inlocuirea lui cu un pom ce va face roade bune. Altfel, in NATO sau nu, in Uniune sau nu, vom ramine o natiune fara viitor.

Mircea Cartarescu