Un tanar cineast, in varsta de 33 de ani, Cristian Mungiu, debuteaza cu Occident, un lungmetraj realizat in 33 de zile. Cu un asemenea inceput am atrage atentia asupra coincidentelor norocoase din geneza acestei pelicule despre care stim deja ca a reprezentat Romania la editia de anul acesta a Festivalului de la Cannes, in sectiunea -Quinzaine des realisateurs-, unde a facut o foarte buna impresie. Nu ne poate scapa analogia cu traiectoria unei alte opere, prima prezentata mai intai pe ecranul cannez si apoi in salile de acasa, E pericoloso sporgersi de Nae Caranfil.
Numele lui Cristian Mungiu e cunoscut cinefililor din Romania: ei l-au remarcat inca din studentie, cand scurtmetrajele sale Mariana si Mana lui Paulista erau premiate la festivalul CineMAiubit, iar apoi, ca proaspat absolvent, l-au vazut pe scena festivalului DAKINO, unde isi ridica premiul de regie pentru Zapping. In palmaresul sau se mai gaseste prestigiosul Premiu pentru scenariu Hartley Merill/Jean Negulesco, ca si Premiul Hubert Balls obtinut la Festivalul de la Rotterdam. In afara de Zapping, el a mai regizat doua scurtmetraje in ultimii doi ani, Nici o intamplare si Corul pompierilor, si ne-am asteptat ca ele sa alcatuiasca un triptic umoristic care ar fi avut toate sansele sa asigure un agreabil spectacol cinematografic de o ora si jumatate.
Acest proiect nu si-a gasit, pana la urma, sustinere financiara, asa ca regizorul debuteaza in lungmetraj cu Occident, o comedie dulce-amaruie despre obsesia emigrarii. Ne place sau nu ne place, trebuie sa recunoastem ca dorul de duca spre Vest anima milioane de romani: pe unii periodic, atunci cand dau de greu sau cand trec printr-o pasa proasta, iar pe altii permanent, ca unica solutie de viata. Din prima si din a doua categorie isi alege personajele cineastul, care isi asuma si misiunea de scenarist. O misiune pentru care dovedeste o inzestrare deosebita si pentru care are sanatoase principii de -poetica-. El marturiseste: -Cand am intrat la ?çscoala de film?ê, m-am concentrat asupra scrierii scenariilor. Am descoperit ca nu pot scrie povesti simple, liniare. Cand scriu, simt nevoia sa ma surprind pe mine insumi, asa ca trebuie sa intersectez mai multe istorii pentru a vedea cum pot ele sa se influenteze-. Zis si facut: in Occident asistam la povestea a trei tineri, reluata de trei ori, dar nu din perspectiva fiecarui erou in parte, ca in celebrul Rashomon al lui Akira Kurosawa, ci din trei unghiuri care reveleaza mereu noi amanunte, asa incat finalul are darul de a ne surprinde. Abia in ultimele cinci minute aflam ce s-a intamplat de fapt cu Luci, specialistul in horticultura convertit in agent publicitar, cu Sorina, educatoare la gradinita, logodnica sa decisa sa-l paraseasca pentru ca nu e capabil sa asigure o locuinta, si cu Mihaela, tanara cu veleitati de poeta parasita de logodnic in ziua nuntii si sfatuita sa-si gaseasca un barbat in strainatate. Destinele lor se intersecteaza pe aleile unui cimitir unde primii doi, in stare de disperare, vin la mormantul tatalui fetei pentru a gasi un indiciu despre ceea ce ar trebui sa faca, concretizat intr-o sticla aterizata in capul baiatului. Francezul aparut in acelasi moment la volanul unei masini rosii nu e un semn, ci chiar un agent al destinului, caci el o lamureste brusc pe logodnica sa-l urmeze in Occident. Eforturile lui Luci de a-i recastiga iubitei increderea si ale abandonatei Mihaela de a-si afla perechea declanseaza o serie de peripetii, teribil de amuzante, in care sunt antrenati prieteni, matusi, parinti, sefi, vecini, romani si straini, cu totii dornici sa ajute, dar reusind mai mult sa incurce. Problemele celor trei nu sunt rezolvate gratie unui happy-end miraculos si intelegem ca aceasta e si vina hazardului (pe tema caruia filmul gloseaza savuros), dar si absentei unei solutii infailibile: cei care reusesc pana la urma sa plece in Occident nu jubileaza si nu par sa-l fi apucat pe Dumnezeu de un picior.
Scenaristul-regizor pune in joc multa subtilitate pentru a ne spune o poveste simpla, in fond, despre tineri in viata carora deceptiile sunt mai mari decat sperantele. Contrapunctul umoristic apare mereu la timp pentru a impiedica alunecarea in melodrama, iar hazardul nebun al unor situatii e dinadins subminat de tristete sau de melancolie. Cel mai stralucitor exemplu pentru aceasta strategie este scena in care fata travestita in telefon celular si baiatul costumat in urs isi fac reciproc confesiuni despre deceptiile in amor si se consoleaza ascultand vechiul cantec pionieresc -Noi in anul 2000-. Un moment de cinema plin de gratie si umor, si in acelasi timp admirabila sinecdoca a dezamagirii unei generatii de tineri care ar fi putut sa profite de schimbarile postdecembriste. Foarte atent observator al realitatii romanesti de azi, cineastul nu se multumeste sa -vaneze- detalii si cazuri emblematice pentru brambureala tranzitiei. El le selecteaza inspirat si le incorporeaza unei povesti care vorbeste de fapt despre oameni in cautarea fericirii. Poate ca uneori ei par mai grotesti decat altii, dar nici un moment nu sunt priviti cu sarcasm, ci cu o anume tandrete amuzata si complice. Acest ton face sarmul filmului lui Cristian Mungiu, o poveste care se urmareste cu placere si datorita felului surprinzator in care e rasucit firul narativ, dar si gratie partiturilor actoricesti. Cateva bijuterii interpretative ne ofera consacratii: Dorel Visan, care merita sa intre in -Cartea recordurilor- pentru neobosita fantezie in portretizarea politistilor (parca acesta e cel mai uman din lunga lui serie), Coca Bloos, extrem de atasata in mama sfasiata intre tentatia de a-si plasa fiica in Occident si dorinta de a o proteja in continuare acasa, Tora Vasilescu, o forta a naturii in directoarea de gradinita cu programe de spectacole in limba engleza, speciale pentru straini, si solutii de viata pentru vecine. Gyuri Pascu ofera un savuros recital umoristic jucandu-l pe amicul pe care te poti baza, bun sa-ti transporte mobila cand te muti, dar si sa forteze glicemia matusii cu garsoniera de mostenit. Trioul protagonist a functionat, de asemenea, admirabil: Anca Androne, in frumoasa Sorina, ofensata de destinul ghinionist, Tania Popa, de un farmec irezistibil in mireasa abandonata, poeta -de sertar- si camarada de treaba, iar Alexandru Papadopol, in torturatul Luci, confirma sperantele din Marfa si banii si premiul obtinut la Festivalul de la Salonic. Occident e un film tineresc si tonic. El ne convinge ca ora debutului poate coincide cu aceea a deplinei maturitati artistice. Sa speram ca el va cuceri adeziunea publicului la fel ca Filantropica lui Nae Caranfil, care a readus in sali spectatorii filmului romanescs.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
