Ileana Tonca – o ideala Sophie la Staatsoper Berlin

Actuala stagiune a debutat, la Staatsoper Berlin, in ultima zi de august, cand directorul general al teatrului, celebrul Daniel Barenboim, a deschis un concert cu totul special, cedand apoi bagheta unor alti renumiti sefi de orchestra – Michael Gliegen si Kent Nagano – pentru a incheia, in dubla ipostaza, de dirijor si pianist, interpretand Fantezia pentru pian, cor si orchestra de Beethoven. In aceeasi seara, s-a transmis prin satelit premiera operei Mavra de Stravinski, pentru ca, a doua zi, Barenboim sa revina la pupitru pentru a conduce Orchestra Est-Vest Divan, alcatuita din tineri muzicieni arabi si israelieni, concretizand astfel proiectul prin care maestrul a dorit sa propuna o impacare a acestor popoare prin intermediul muzicii. Intr-un ritm ametitor, doar cateva ore mai tarziu, dirijorul s-a aflat in fosa pentru a conduce spectacolul cu opera Cosi fan tutte de Mozart. In 4 septembrie, un alt dirijor de marca, Fabio Luisi, a inaugurat seria de opt reprezentatii cu Boema de Puccini, o productie in care decorurile sunt semnate de Dan Potra. Seara de 6 septembrie a readus pe scena Elektra de Richard Strauss; a urmat Flautul fermecat de Mozart, opera regizata in urma cu ani de cel care a fost August Everding, printre solisti fiind si basul Kwangchul Youn (castigator al primului Concurs Domingo), tenorul Mathias Zacchariassen (de la Staatsoper Viena), soprana Ana Camelia Stefanescu (de la Opera bucuresteana) urmand sa sustina rolul Reginei Noptii in urmatoarele reprezentatii.

Derularea serilor de mare interes a continuat in acelasi ritm alert, cu oaspeti de seama, pentru ca in 26 septembrie publicul sa reintalneasca una dintre partiturile mult indragite – Cavalerul rozelor de Strauss – reluare a montarii realizate in 1995 in regia lui Nicolas Brieger, dar cu o distributie noua, sub bagheta dirijorului Michael Boder. Am avut privilegiul de a asista la acea prima reprezentatie din seria celor sapte programate in aceasta toamna, bucuria de a asculta superba partitura straussiana fiind dublata de emotia cu care am urmarit si aplaudat debutul sopranei Ileana Tonca (de la Staatsoper Viena) in rolul Sophie – un personaj parca facut pentru tanara interpreta care i-a conferit astfel un plus de frumusete si rafinament vocal, dar si o prezenta scenica sensibila, charismatica, plina de farmec. Muzicalitatea, eleganta stilistica a frazei, stralucirea acutului si timbrul cristalin s-au imbinat ideal cu inteligenta cu care a construit o Sophie de o sinceritate si spontaneitate cuceritoare, indrazneata sau delicata, indragostita sau infuriata, interpreta identificandu-se cu personajul intrupat intr-o maniera ce dovedeste, inca o data, profesionalismul, credinta si pasiunea cu care se implica in conturarea fiecarui rol. Nu intamplator, aplauzele finale au -crescut- simtitor la aparitia Ilenei Tonca la fata de cortina, confirmandu-i astfel succesul intr-un rol pe care, in luna decembrie, il va aborda si la Staatsoper Viena.

Daca Angela Denoke (o exceptionala interpreta a rolului Ienufa in opera omonima de Janacek in productia vieneza) nu a reusit sa fie o adevarata Maresala, ramanand mai curand o robusta oraseanca a carei tinuta si atitudine scenica au fost departe de majestuoasa aristocrata imaginata de autor, mezzo-soprana Katharina Kammerloher a fost, in travesti, un Octavian agreabil (mai ales in relatia cu Sophie, intr-o -harjoana- amuzanta cu momente de cuplu adolescentin incantator in special in duetul final), cantand ingrijit, cu o voce placuta, dar -ingolata-, care s-a impletit deosebit de bine cu glasul Ilenei Tonca. Baronul Ochs in aceasta viziune regizorala (sau, oricum, in interpretarea lui Bjarni Thor Kristinsson) este mult prea grosier in actul II (aparand in camasa si pantaloni albi, cu bretele, purtand o -hlamida- ostentativ murdara, inconjurat de servitori coborati parca din Neanderthal), cantand cu un glas baritonal placut, dar vizibil preocupat de ritmica si -intrari- (de altfel, a batut mai tot timpul masura), iar dialogul cu Octavian din actul III a trenat, desi cei doi au incercat sa confere o nota de umor scenei respective. In schimb, Andreas Schmidt a realizat un Faninal plin de prestanta.

Distributia numeroasa a fost insa omogena in ansamblu, solistii intrand in joc cu vadita placere, contaminand astfel chiar si spectatorii care s-au lasat foarte greu convinsi sa patrunda in atmosfera operei, poate si din cauza eclectismului costumelor din epoci incerte, -plasate- intr-un decor unic in care doar cateva elemente personalizau interioarele de la un act la altul, conceptia destul de nedefinita situandu-se undeva intre modern si clasic, actiunea desfasurandu-se doar pe orizontala, deci fara o anume perspectiva si varietate atat de necesare intr-un spectacol cu 42 de personaje. Poate am fi dorit mai multa stralucire atat in scena, cat si in orchestra (unde am apreciat sonoritatea alamurilor, dar am asteptat in zadar coloristica straussiana inconfundabila a corzilor), poate ca valsurile au sunat mai putin… vienez, dar cu siguranta am aplaudat un spectacol -de echipa- unitar, fara decalaje, fara intensitati stridente, cu ansambluri echilibrate in plan muzical (remarcandu-se in special tertetul si duetul din final), in care se poate afirma, fara riscul de a exagera, ca soprana Ileana Tonca s-a detasat prin acel -ceva- special, care vine din profunzimea structurii sale de adevarata artista si care, de fiecare data, isi face simtita prezenta de la prima sa aparitie in scena. Reprezentatiile cu -Cavalerul rozelor- vor continua pana la sfarsitul lunii octombrie, Ileana Tonca revenind apoi la Viena, unde va debuta intr-un alt rol care, de aceasta data in travesti, i se potriveste de asemenea de minune – Oscar din Bal mascat de Verdi.

Anca Florea