Prin 1990-1991, un prieten din Germania, desigur provenind dintr-o familie de sasi, imi spunea pe un ton uimit-ingrijorat, -v-ati americanizat cu o viteza incredibila. La noi, in Germania, asa ceva nu s-ar fi putut intampla-. Se referea la ceea ce se vedea – firmele, inscriptiile, anunturile, textele de reclama din presa ori la avalansa de cuvinte noi folosite cu deosebita placere de crainicii tv ori la radio. Cu aceeasi satisfactie cu care se pronunta in decembrie 1989 -doamnelor si domnilor- la Televiziunea Romana Libera.
Chiar asa era (chiar asa si mai este), in Germania o astfel de -primenire- lingvistica n-ar fi fost posibila poate si din cauza ca destul de multi ani o mare parte a Germaniei s-a aflat sub ocupatie americana. Observatia prietenului meu german atingea o alta sfera a prezentei umane, nu aceea a existentei, ci aceea a comportamentului. -Americanizarea- pe care o observase el se referea la o reactie superficiala de a adapta cat mai repede -forma-, aparentele unei societati de tip occidental, sperandu-se astfel ca tranzitia va dura mai putin si astfel, in curand, nu cum sperase domnul Brucan, peste 20 de ani, vom fi la fel -ca toata lumea-.
Nu este decat un rezultat al izolarii, al autarhiei la care ne condamnase dictatura. Rezultatul, chiar din punct de vedere lingvistic, a fost de un ridicol imens. Ar fi trebuit sa se auda un hohot homeric drept raspuns la aceasta incercare grabita de -integrare-. Cum sa nu-ti vina a rade cand in Romania -boutique- inseamna cosmelia in care se vand biscuiti turcesti laolalta cu blugi chinezesti? Cum sa nu pufnesti in ras cand pe orice bacanie de mahala vei vedea firma de -supermarket-? Ori ca niste banale conversatii se cheama -talk-show–uri? Lista este lunga si nepotrivelile dintre cuvinte si realitati sunt de fapt singurele produse ale realitatii care ne arata ca totusi -ceva- ni se intampla. Aceasta fara de sfarsit -tranzitie- are simptomele unei boli fara nume, dar care s-a manifestat in cateva momente importante ale devenirii societatii romanesti la fel, de fapt in acelasi domeniu lingvistic.
Atunci cand s-a sfarsit cu domniile pamantene si pe tronurile romanesti au fost trimisi fanariotii, limba romana a suferit socul ofensivei neo-grecesti. Cuvintele de origine greaca au adus cu ele nu doar notiuni noi, dar au atras atentia asupra unor nuante ale comportamentului uman, trecute cu vederea pana atunci. E putin lucru sa observi ca oamenii sunt si apelpisiti ori ca e nevoie de ighemonicon, ori ca te pandeste fandacsia?
Apoi au dat buzna frantuzismele din perioada postpasoptista si ajunge sa citim comediile lui Alecsandri pentru a ne lamuri deplin asupra faptului ca nimic nu este nou. Si atunci, ca si acum, romanii credeau ca se vor -integra- mai repede schimbandu-si vorba. Era de fapt o incercare de a-si rezolva problemele din realitate actionand in alt plan, in cel lingvistic. Poate era o cale de a rezolva o chestiune esentiala, aceea a crizei mentalitatii. Ca si atunci, si astazi oamenii isi dau seama ca marea intrebare nu se afla neaparat in sfera relatiilor de productie, ci in aceea a relatiilor cu realitatea, a mentalitatilor. Folosind cuvinte frantuzesti, personajele lui Alecsandri nu vor sa spuna ca sunt francezi, ci ca atitudinea lor fata de lume este alta, mai moderna, oricum superioara celor care foloseau termeni neo-grecesti. Frantuzirea insemna progres, ramanerea la termenii fanarioti semnala conservatorism, refuzul schimbarii.
Fenomenul s-a repetat si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial cand s-a incercat sovietizarea limbii. Am uitat destul de repede cuvinte ca -sovrom-, ori -agitpunct-, ori -politruc-, ori -aprozar-. Nu erau neaparat cuvinte rusesti, ci -constructii revolutionare-, lingvistice ori ideologice cu acoperire lingvistica. Dar si vremea lor s-a dus. Acum asistam la invazia americanismelor. Va fi, probabil, cea mai lunga si cea mai productiva. Dar limba, chiar si limba romana, este un organism viu care respinge, chiar cu simptom de febra, ceea ce nu se poate adapta, ce nu se poate acomoda sistemului ei.
Abundenta de cuvinte straine, folosite mai ales in comunicarea cu publicul, se va autoregla, pe masura efectelor.
Daca lumea nu va intelege ce este acela un -pet-shop-, proprietarul ii va schimba denumirea ori o va explica, el trebuie sa se acomodeze si, mai ales, sa-si vanda marfa.
Dar pentru toate acestea trebuie rabdare si intelegere. Este de fapt o -tocmeala- a limbii cu realitatea. Ori a realitatii cu limba. Aceasta relatie nu poate fi hotarata prin lege. Cel mult cu norme, ca in orice tocmeala. A da o lege, si stiu ca legile sunt oarbe, in privinta folosirii cuvintelor inseamna sa ignori chiar sensul acestei vorbe, cuvant, care inseamna -intelegere-, a conveni asupra a ceva. Orice intelegere survine in urma unui dialog. Legea exclude dialogul.
Deci, de buna intentie, legea domnului senator Pruteanu nu va fi aplicata niciodata. Dar va fi un izvor nesfarsit de neplaceri, amenzi si ironii. Nu cred ca asta si-a dorit. Unde-i lege nu-i tocmeala. Or, limba, ca mijloc de intelegere si comunicare, este cea mai pura forma de -tocmeala- intre oameni.
Eugen Uricaru
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
