Viata ca maladie mortala

Despre ce sa vorbesti spectatorului grabit al noului mileniu si cum sa-l faci sa ramana in sala de cinema doua ore? Daca nu crezi in fundamentalismul divertismentului, ca cei de la Hollywood, poti opta pentru un subiect care sa-l nelinisteasca, sa-l puna pe ganduri, asumandu-ti chiar riscul de a-l indispune. Aceasta este o optiune de cineast european, dupa cum ne-a convins, de pilda, polonezul Krzysztof Zanussi, care si-a intitulat filmul, prezentat la Valladolid in retrospectiva dedicata tarii sale, chiar Viata ca maladie mortala cu transmitere sexuala. A vorbi despre moarte nu inseamna insa neaparat sa abordezi un ton solemn si sa formulezi concluzii didactice. Povestea unui doctor bolnav de cancer care lupta la inceput cu disperare pentru a se salva fizic, dar intelege ca ar trebui sa se impace mai intai cu propriul sau suflet e spusa fara accente melodramatice. Umorul si sarcasmul nu lipsesc din acest film care ne aduce aminte ca singurul mod de a accede la o forma de nemurire este sa le lasam celor mai tineri ceva din ceea ce a fost mai bun in noi. Moartea e prezenta si in pelicula daneza Mici contratimpuri, de Annette K. Olesen, un fel de comedie neagra conceputa in traditia Dogmei *95, acea miscare cinematografica avandu-l ca initiator pe Lars von Trier, care se indeparteaza programatic de divertismentul de tip hollywoodian, propunandu-si sa surprinda pulsul adevarat al vietii. O familie obisnuita din clasa medie e perturbata serios dupa moartea accidentala a mamei, cele doua fiice si fiul stresat de goana dupa castig ajungand abia la varsta maturitatii sa se apropie de tatal lor. Episoade tragicomice traverseaza povestea acestei recuperari tarzii a armoniei familiale, intr-o configuratie narativa imaginata cu inteligenta si cu talent. Tanara regizoare ramane una dintre candidatele serioase la premiul pentru debut. Intr-o poveste de dragoste imposibila isi invaluie mesajul -memento mori- si filmul francez Marie-Joe si cele doua iubiri ale sale in care regizorul Robert Guediguian (castigator al editiei 2000 la Valladolid cu Orasul e linistit) revine in Marsilia sa natala. Destinele personajelor sunt din nou legate de mare, iar eroina interpretata de Ariane Ascaride ne aminteste de cea jucata de Jeanne Moreau in clasicul Jules si Jim de Francois Truffaut. Fiind indragostita cu aceeasi intensitate de doi barbati, ea se confrunta cu o dilema morala pe care numai moartea o poate solutiona.

Amintirea baiatului recent ucis marcheaza destinul eroului din Fiul, de Luc si Jean-Pierre Dardenne, o admirabila pelicula de suspans psihologic despre puterea de a ierta si de a o lua de la capat. Aparatul ramane lipit de chipul interpretului principal, Olivier Gourmet, si surprinde detalii frapante din microfizionomia unui om torturat de amintirea unei fiinte dragi si de tentatia razbunarii. Un om care refuza ideea de -moarte pentru moarte- si se redreseaza moral descoperind ca poate sa ierte. Fantomele trecutului plin de morti dragi viziteaza frecvent si personajele din Ararat de Anton Egoyan, in care cineastul canadian simte nevoia sa vorbeasca despre -radacinile- sale, evocand masacrarea armenilor de catre turci din 1914 prin recursul la conventia -filmului in film-.

Chiar si atunci cand eroii sunt foarte tineri, prezenta mortii e un -ferment- important al dramei. Asa se intampla in The Magdalene Sisters al irlandezului Peter Mullan, unde niste fete abia iesite din adolescenta sufera tratamente umilitoare intr-o manastire unde, desi ne aflam in anii *60, pedepsele pentru pacatele minore seamana cu cele medievale. Un film puternic, plin de portrete feminine remarcabile si care, in ciuda polemicilor declansate in mediile ecleziastice, semnaleaza pericolul instalarii dictaturii bunului plac tocmai acolo unde trebuie sa guverneze Dumnezeu. Si tot aproape de pericole mortale se afla si foarte tanarul erou din Sweet Sixteen de Ken Loach, un baiat de 16 ani care devine dealer de droguri pentru a-si salva mama din puscarie, unde ajunge datorita iubitului ei mafiot. Regizorul britanic faimos pentru atitudinea sa contestatara nu mai insista acum pe demontarea mecanismului social, ci se concentreaza asupra unui caz disperat, a carui poveste este, desigur, emblematica pentru un anume tip de delincventa.

Obsesia mortii domina si filmul Invierea al celebrilor frati italieni Paolo si Vittorio Taviani, care au declarat ca viseaza de o viata intreaga sa aduca pe ecran zguduitorul roman al lui Tolstoi. Ecranizarea lor de trei ore si cinci minute, realizata cu ajutorul televiziunii, si-a gasit acum momentul potrivit de a se naste pentru ca cineastii o plaseaza sub semnul intrarii in noul secol. Daca pentru Tolstoi povestea Katiusei Maslova continea dilemele morale marcante pentru inceputul secolului XX, fratii Taviani ne sugereaza o grila de lectura pentru secolul XXI. O interpretare ce ne aminteste de celebrul adagiu al lui Malraux: -Secolul XXI va fi al spiritului sau nu va fi deloc-. Mesajul religios al cartii e descifrat in sensul unei revolutii spirituale: autorii nu se refera strict la crestinismul ortodox, ci la nevoia oricarei fiinte umane de a crede in ceva. Astfel si-au prezentat la conferinta de presa crezul lor faimosii italieni care, la sfarsitul ei, au simtit nevoia sa-l omagieze pe regizorul spaniol Juan Antonio Bardem, semnatarul peliculei-far Strada Mare, intrat in nefiinta chiar in ziua de 30 octombrie. Dar viata, ca si festivalul de la Valladolid, merge inainte. Vom reveni cu amanunte.