Rasul printre lacrimi

Ajunsa la ora palmaresului, a 47-a editie a Festivalului Filmului de la Valladolid isi deseneaza cu mai mare precizie profilul. Se poate spune ca a fost anul valorilor sigure, in care au triumfat mai degraba cineasti cunoscuti si recunoscuti de juriile altor importante competitii europene. America Latina, sau Ibero-America, dupa cum i se spune pe aici, a lasat de asemenea impresia unui teritoriu cinematografic de unde apare deseori noutatea. Numele unor regizori marcanti precum fratii Paolo si Vittorio Taviani (Invierea), fratii Luc si Jean-Pierre Dardenne (Fiul), Robert Guediguian (Marie-Jo si cele doua iubiri ale sale) sau Atom Egoyan (Ararat) au ramas in afara palmaresului, desi ultimul era cat pe ce sa castige Premiul publicului. Multi au regretat ca Amen de Costa Gavras a fost prezentat in afara concursului: pelicula a suscitat pasionate discutii despre vinovatia bisericii catolice care a ezitat sa condamne lagarele de concentrare ale regimului nazist, iar cineastul a fost cea mai intervievata persoana din festival. Prezenta sa, ca si aceea a veteranului spaniol Carlos Saura (tot off competition, cu Salomeea) a intarit impresia de distinctie a festivalului. Acelasi serviciu l-a facut si Krzysztof Zanussi (invitat sa prezinte retrospectiva dedicata Poloniei), care n-ea facut surpriza de a vorbi in spaniola, ca si Gavras.

Probabil ca n-a surprins pe nimeni ca australianul Rolf de Heer a castigat Premiul special al juriului pentru Calauza, un film-balada cu accente de umor negru despre exterminarea populatiei aborigene. Regizorul care a mai trecut pe la Valladolid, facand o buna impresie, cu pelicule intimiste precum Camera tacuta si Danseaza pe cantecul meu exploreaza de acesata data un spatiu imens, intr-un fel de western intors pe dos. Motivul -bunului salbatic- isi gaseste o ingenioasa tratare, iar contrapunctul comic compenseaza momentele de cruzime. O speciala atractie asupra publicului (al carui premiu l-a castigat in mod previzibil) a avut co-productia Uruguay-Argentina-Spania Ultimul tren. Autorul sau, Diego Arsuaga, a castigat Premiul pentru debut -Pilar Miro-, iar trioul protagonist format din Federico Luppi, Hector Alterio si Jose Soriano a fost rasplatit cu Premiul de interpretare masculina. Cei trei ne-au facut sa radem si sa plangem jucand trei barbati aflati la varsta pensiei care, in ciuda problemelor cardiace si de senilitate pe care le au, se decid sa intreprinda un act eroic, capturand o locomotiva straveche pe care cei de la Hollywood vor s-o cumpere. Pentru ei, ca si pentru altii, aceasta e un simbol al patrimoniului national pe care nu vor sa-l lase in nici un chip pe maini yankee. Sala a savurat zgomotos mesajul evident al peliculei, ceea ce nu e de mirare intr-un festival cu o pozitie antihollywoodiana atat de radicala. Premiul feminin de interpretare i-a revenit Adrianei Ozores, una dintre cele mai apreciate actrite spaniole ale momentului, pentru rolul din Viata domnului Nimeni de Eduard Cortes, un alt film care poate fi pus sub semnul rasului printre lacrimi. Mai putin umor si mai multa drama se afla in Sweet Sixteen, coproductie Marea Britanie-Germania-Spania, castigatorul Marelui Premiu -Spicul de aur-. Autorul sau, britanicul Ken Loach e faimos pentru radicalismul pozitiilor sale de critica sociala, care se refera atat la realitatile tarii sale (Riff-Raff, Ladybird, Ladybird, Numele meu e Joe) sau ale altora (Pamant si libertate, Paine si trandafiri, Cantecul Carlei). Povestea unui baiat de 16 ani care devine, prin presiunea mediului, dealer de droguri, e povestita cu admirabila siguranta si cu emotie stapanita. Puterea de a emotiona a fost atuul principal al filmului chinezesc Vremuri fericite de Zhang Yimou, castigatorul Premiului -Spicul de argint- si al FIPRESCI (Federatia Internationala a Presei Cinematografice). Regizorul international recunoscut datorita unor titluri precum Sorgul rosu, Qiu Ju, o femeie chineza ori Nici unul in minus ne spune de aceasta data o poveste cu date melodramatice despre o tanara oarba, abandonata de familia ei, care ajunge in grija unui barbat de 50 de ani decis sa se insoare cu mama ei vitrega. In disperata incercare de a-i castiga acesteia bunavointa, el recurge la smecherii paguboase, ca de pilda incropirea unei case de intalniri amoroase dintr-un autobuz abandonat pe o pajiste. Secventa in care vehiculul vopsit in rosu e smuls din peisaj de o macara a municipalitatii e de tot hazul, iar perplexitatea eroului ramas fara sursa lui ilicita de castig trimite personajul acesta caraghios in familia vagabondului lui Chaplin. Referirea la opera chapliniana e apasata in Vremuri fericite, care ne aminteste atat de fata oarba din Luminile orasului, cat si de balerina reumatica din Luminile rampei. Iar atasamentul unui varstnic pentru o tanara pe care simte nevoia s-o protejeze ne readuce, de asemenea, in memorie, cele doua filme ale genialului cineast alungat de la Hollywood in anii *50. Chaplin a fost evocat, de altfel, la Gala de inchidere a Festivalului de la Valladolid, unde s-a prezentat, in copie splendid restaurata, capodopera sa din 1940 Dictatorul. Prospetimea acestui film in care regizorul-interpret il satirizeaza pe Hitler si ne face sa radem de lucruri terifiante depune marturie despre geniul chaplinian si despre vitalitatea umorului sau plin de tristete. Probabil ca nimeni nu a reusit sa vorbeasca atat de emotionant si de pe intelesul tuturor despre conditia umana ca el, facand din vagabondul sau, care sfideaza pericolul glumind, insasi emblema cinematografului. Superba incheiere pentru un festival care se straduieste de 47 de ani sa demonstreze ca filmul e in primul rand arta, si apoi industrie.