Binecuvantata fii, inchisoare

Printre temele pe care cinematograful romanesc postdecembrist incearca sa le recupereze, dupa o lunga perioada de interdictie, infernul inchisorilor comuniste n-a ocupat, cel putin pana in acest moment, un loc privilegiat. Acest spatiu al ororii si al nedreptatii a mai fost evocat in Cel mai iubit dintre pamanteni de Serban Marinescu, Trahir de Radu Mihaileanu si, in acest an, in Dupa amiaza unui tortionar de Lucian Pintilie. Regizorul Nicolae Margineanu s-a apropiat si el de aceasta tema in Undeva in Est, pentru a reveni acum la ea in Binecuvantata fii, inchisoare.

Cineastul n-a facut un secret din motivatia autobiografica a optiunii sale tematice: el insusi fiul unui detinut politic ramas 17 ani in temnitele comuniste, simte nevoia sa depuna o marturie personala despre aceasta drama despre care s-a vorbit in soapta aproape o jumatate de secol. -Este pentru mine, ca cineast, cea mai mare incercare pe care am avut-o vreodata. M-am straduit sa ma apropii cu caldura si smerenie de suferintele acestor femei care au trecut prin calvarul inchisorilor comuniste din Romania-, declara el. Restituirea adevarului istoric i se pare o datorie morala, ca si omagierea acelor victime ale comunismului cu destin emblematic. Printre acestea se numara si Nicole-Valery Grossu, fosta ziarista la ziarul -Dreptatea-, care a petrecut patru ani de detentie la Mislea si la Canal si a simtit nevoia sa se confeseze despre aceasta experienta in cartea -Binecuvantata fii, inchisoare-, aparuta in 1967 la editura pariziana Plon. Romanul ei autobiografic se particularizeaza, printre scrierile de acest fel, prin tonul sau lipsit de accente apasat resentimentare, prin mesajul sau crestin. Nicoleta, eroina romanului si a filmului, se salveaza descoperind intre peretii celulei prezenta lui Dumnezeu, credinta dandu-i puterea de a rezista interogatoriilor si umilintelor. Femeia tanara si eleganta aruncata brusc in intunericul inchisorii pare la inceput ca nu va rezista prea mult torturilor fizice si morale, pe care tortionarii sai le -diversifica- facand uz de o sinistra imaginatie. Frangerea vointei si a demnitatii persoanei suspectate de activitati ostile regimului e principalul scop al privarii acesteia de hrana, lumina si odihna, si al subminarii increderii acesteia in apropiatii sai. Numai ca femeia fragila descopera cat de puternica este sub protectia lui Dumnezeu si le mai convinge si pe alte detinute de forta capatata datorita credintei. Episoadele cu scrierea psalmilor pe zidurile celulei, cu impartirea paginilor unei Biblii printre tovarasele de suferinta sau cu sarbatorirea Pastelui in acest spatiu ostil sunt cele mai emotionante momente ale peliculei. Regizorul nu face eforturi pentru a ridica eroina pe un piedestal: e numai o femeie care intelege asa cum trebuie lectia suferintei si care nu incearca, asa ca altele in situatia ei, sa se salveze tradandu-si convingerile. Maria Ploae a fost o inspirata optiune de distributie, pentru ca ea vibreaza sincer la ideile autoarei romanului, carora le da viata prin expresivitatea unor gesturi lipsite de emfaza, prin intensitatea privirii iluminate de credinta. Operatorul Doru Mitran a filmat inspirat acest chip nobil, transmitand frumusetea sa interioara. Nu intamplator, regizorul pune intregul film sub semnul unui citat din Alexandr Soljenitin, romancierul rus a carui marturie zguduitoare despre ororile temnitelor comuniste a facut din -Arhipelagul Gulag- una dintre cartile cele mai importante ale secolului trecut. El marturisea: -Toti scriitorii care au vorbit despre inchisoare fara sa fi trecut prin ea s-au simtit obligati sa-si arate simpatia fata de detinuti si sa blesteme inchisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am faurit sufletul si pot spune fara ocol: Binecuvantata fii, inchisoare, binecuvantat fie rolul pe care l-ai jucat in existenta mea!-. Nicole-Valery Grossu face parte din aceeasi familie de spirite, pe care inchisoarea le-a ajutat sa inteleaga mai bine natura umana si le-a fortificat demnitatea. Ca si Lena Constante, o alta scriitoare care ne-a convins, in cartea sa -Evadarea tacuta-, ca poti iesi intarit dintr-o asemenea experienta, ea este un personaj care merita atentia spectatorilor de azi. Nu cred ca tinerii acestui inceput de secol si de mileniu refuza cu obstinatie sa li se vorbeasca despre trecut. Cred ca cinematograful are cele mai mari sanse de a le capta atentia si ca tacerea sa ar fi de neiertat. Dovedind ca a inteles acest lucru, Nicolae Margineanu ne confirma impresia ca este una dintre constiintele vii ale filmului romanesc.