Congresul invingatorilor

Nici o surpriza majora nu a intervenit in desfasurarea Congresului PNL. De la retragerea lui Theodor Stolojan din octombrie 2004, regruparile de forte din PNL au creat o platforma in jurul lui Calin Popescu Tariceanu. Dupa aceea, reconfigurarea spatiului politic parlamentar ca urmare a alegerilor prezidentiale din 12 decembrie 2004 a asigurat, prin preluarea functiei de prim-ministru, un avantaj competitiv pe care alti contracandidati la presedintia partidului nu il aveau. Incercarea de a impune tema fuziunii dintre PNL si PD a avut rolul de a testa si, eventual, de a contracara noua echipa de la conducerea liberalilor. Rapid organizat, congresul nu a lasat insa posibilitatea constituirii unei opozitii structurate la noua conducere, iar fuziunea nu trezea nici in iulie 2004, cand Valeriu Stoica a relansat-o cu vigoare, nici in ianuarie 2005, dupa succesul din alegeri al Aliantei DA, entuziasmul care sa conduca la aparitia unor fractiuni puternice. Redusa la pozitii mai degraba individuale, opozitia, mai mult sau mai putin deschisa la Tariceanu, a suferit o infrangere clara.

Cel mai dinamic partid romanesc, cel putin in ce priveste presedintii si organizarea (a ajuns la al cincilea presedinte dupa Radu Campeanu, Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan si Calin Popescu Tariceanu), a trecut primul examen de etapa. Tema fuziunii intr-un nou partid cu tendinta populara, agreata si de Traian Basescu, a fost trecuta in rezerva. Desi nu era noua, ideea fuziunii a vizat mai putin reforma partidului si a revenit intr-un moment in care distribuirea pozitiilor de decizie concentreaza atentia tuturor membrilor de partid. Rezultat printr-un sir de fuziunii (cu PAC si PL *93 in 1997, cu APR in 2002, cu PNL Campeanu in 2004), PNL nu se caracterizeaza printr-o grupare majoritara care sa poata impune in mod autoritar liderii. Noua conjunctura a favorizat pentru moment echipa de la guvernare, dar traditionalele miscari de opozitie interna nu vor intarzia sa apara. Formula, mai mult sau mai putin negociata cu grupurile de interese, pentru structurarea noii conduceri, a incercat sa acopere toate tendintele importante si sa ofere o perioada de pace interna.

Consolidarea majoritatii parlamentare a fost trecuta pe plan secundar, urmand a se realiza prin mecanismele coalitiei guvernamentale. Dorinta presedintelui de a dispune de o majoritate prezidentiala s-a lovit de un discret, dar clar, veto liberal. In Romania, constructia unei majoritati prezidentiale in parlament i-ar fi asigurat lui Traian Basescu posibilitatea de a implementa programul sau. Dar strategia de a transforma un congres de alegeri intr-un congres al fuziunii nu a reusit.

Contextul politic nu a fost favorabil fuziunii, iar amanarea dezbaterii pentru un alt moment degreveaza democratii, aflati in plina lupta pentru succesiunea la Traian Basescu, de responsabilitatea esecului. Pentru PD, problema identitara este secundara in raport cu competitia pentru decizie in partid. Trecerea de la social-democratie spre conservatorism presupusa de fuziune nu era usor de digerat in conditiile actuale. Logica politica ar fi indicat o formula social-liberala, incercata in ultimul deceniu si de liberali, si de social-democrati, dar aceasta presupunea abandonarea doar a uneia dintre familiile politice europene la care cele doua partide au aderat.

Congresul liberalilor din 4-5 februarie aminteste mai mult de congresul din 1997 cand Mircea Ionescu Quintus era reales presedinte. Atunci, pozitiile secundare au fost vizate, ofensiva pentru preluarea conducerii dandu-se in functie de controlul organizatiei. Preluand rapid succesiunea lui Stolojan, beneficiind de gloria victoriei in alegeri, implicata in guvernare, gruparea Tariceanu nu are rivali pe masura. Dar atat Valeriu Stoica, cat si Viorel Catarama sau Crin Antonescu au dat semnale pe care nemultumitii le vor analiza. Pentru moment, invingatorii isi savureaza victoria, mai tarziu, competitia interna se va accelera cu fiecare problema a guvernarii.

Cristian Pirvulescu