FARA FRONTIERE, FARA INHIBITII

Piesa cu slash

Succesul indiscutabil al companiei independente Teatrul fara Frontiere se datoreaza indeosebi discernamantului in selectarea repertoriului. Mihaela Sarbu, conducatoarea companiei, cunoaste literatura dramatica de azi si alege ceea ce se potriveste mai bine cu orizontul de asteptare al spectatorilor romani, indeosebi al celor tineri. Literatura dramatica anglo-saxona (britanica si americana), prin realismul transfigurat si rigoarea constructiei este, in aceasta privinta, mai adecvata decat frivolitatea intertextuala a celei franceze sau decat incrancenarea extravaganta a celei de expresie germana. Tinerii se recunosc mai lesne in piesele lui Neil LaBute si Martin Crimp decat in drogatii, obsedatii si psihopatii lui Schwab, Barfuss, Bauersima sau Mayenburg. Desigur, verosimilitatea nu este o dovada de calitate, iar, de la Brecht incoace, identificarea cu personajele nu este unica reactie de asteptat din partea spectatorilor. Totusi, ea ramane, in prima instanta, factorul declansator de emotie: reflectia critica, daca o urmeaza, este binevenita, dar nu indispensabila.

Dupa moartea lui Sarah Kane si imbatranirea lui David Hare, Martin Crimp a ramas cel mai interesant autor dramatic britanic, in viata. Talentul lui consta in tratarea sofisticata a unui conflict autentic. Stie sa ramana credibil si emotionant, chiar atunci cand aplica, abil si constient, strategiile succesului. Piesa La tara, jucata la Teatrul Act de Teatrul fara Frontiere, are o constructie mai asezata decat altele, care l-au facut celebru. Noutatea ei nu sare in ochi, ci se infiltreaza subtil in microstructura. Un medic cu sotia si cei doi copii se retrag la tara, departe de tentatiile metropolei, dintre care drogul le pare cea mai periculoasa: a fi -curat- inseamna, pentru ei, a nu fi drogat. Sotul aduce acasa o femeie inconstienta, pretinzand ca ar fi gasit-o in drum. In absenta lui, aceasta ii dezvaluie sotiei, cu nonsalanta, legatura veche pe care o intretine cu doctorul, mutarea la tara oferindu-le chiar posibilitati sporite de concupiscenta. Sotia isi ia copiii si paraseste casa de indata, dar, surpriza, o gasim la locul ei, in ultimul tablou, sarbatorindu-si, in familie, aniversarea. Presiunea subterana a lucrurilor nerostite, prezenta inca din primul act, devine, acum, din ce in ce mai puternica, amenintand mereu sa izbucneasca, fara ca acest lucru sa se intample. O mare importanta are personajul absent, partenerul de cabinet al doctorului, pe care-l cunoastem doar din relatarile celorlalti si din apelurile lui telefonice. Aparent un intelectual benign, in varsta, de formatie clasica, el este cel care potenteaza amenintarea misterioasa ce opreseaza cuplul.

Dialogul este extrem de maiestrit condus: replicile aparent banale, cu mesaje punctuale, contin o tensiune subiacenta care se dezvolta cu o sofisticata arta a gradatiei. Bara oblica – slash (/) – este inovatia de microstructura a autorului. Acele replici marcate cu bara oblica trebuie rostite precipitat, incalecandu-se. Tehnica este inrudita cu cea din piesele aurorale, dar neintelese la vremea lor, ale lui Henry James. Am avut ocazia, in 2002, cand piesa a fost jucata la Paris, in regia lui Luc Bondy, sa asist la o discutie intre spectatori si autor, respectiv, regizor, in care primii pretindeau, spre enervarea autorului, ca piesa le amintea de Samuel Beckett. O referire la Harold Pinter ar fi fost, poate, mai potrivita, dar persist in a crede ca Henry James ramane reperul esential.

Spectacolul este bine condus de promitatorul regizor Peter Kerek, al carui spectacol de diploma cu Don Juan se intoarce de la razboi de Odon von Horvath nu a trecut neobservat. Ritmul este sustinut, actorii sunt veridici, ansamblul functioneaza sinergic. Impresia de autenticitate farmeca si rapeste pe spectatori, care par a uita, in timpul reprezentatiei, de ei insisi. Decorul, datorat lui Andu Dumitrescu, dominat de un diapozitiv reprezentand un tipic peisaj englezesc, este cum nu se poate mai adecvat. Pana si restrictiile impuse de spatiul de la Teatrul Act sunt valorificate scenografic (vezi excursia prin camere in vagon, spre sala de baie). Semnalizarile sonore si miscarile jucariilor mecanice, care marcheaza tranzitiile intre acte, sunt eficace, chiar daca elementare. Acestea fiind zise, trebuie aratat ca regizorul si actorii s-au marginit, in demersul lor, sa ramana doar la primul nivel. Ei au descifrat corect si au prezentat clar liniile directoare ale piesei, dar au trecut cu vederea hasurile, tentele, aspectele de nuanta si subtilitate. De asemenea, cu unele exceptii, au trecut cu vederea indicatia slash.

Luc Bondy, regizorul versiunii pariziene, marturisea ca dificultatea lui cea mai mare a fost alegerea actritei care sa intruchipeze personajul intrusei. Este relevant faptul ca, in piesa, ea este o studenta americana decomplexata, dar sofisticata. Apartine unei culturi care contrasteaza cu mentalitatea conservatoare britanica. Or, in interpretarea Alinei Berzunteanu, personajul apare ca o flusturatica oarecare. Actrita are nerv, ostentatie si aplomb, nu se disting insa diferentele culturale mai subtile dintre ea si cuplul pe care-l tulbura. Pare o basarabeanca pornita in cautarea norocului. Mihai Calin este cel mai adecvat, in marginirea lui de barbat care vrea, ca orice barbat, si capra, si varza, adica si familia, si satisfactia. Mihaela Sarbu si-a rezervat rolul cel mai greu, cel al sotiei frustrate si inselate. O vedeam mai bine in rolul intrusei, dar n-a fost sa fie. Are tensiune interioara, nu insa si stil. Ca sotie inselata ii lipseste morga; ca femeie emancipata ii lipseste nebunia. Contactul cu rivala dezinhibata i-a dezvaluit un univers nebanuit, magic. Or, nu se simte suficient trecerea de la expresia resentimentului la depasirea contingentului. Scena in care personajul relateaza experienta transumana cand, pe tronul de piatra, s-a simtit ca regina sculptata de Henry Moore, nu trece de nivelul descriptiv, pentru a ajunge in cel expresiv.

Remarcile critice de mai sus se datoreaza spectatorului care-si pastreaza distanta si-si regleaza reactiile in raport cu reperele. Privit cu inocenta, spectacolul este proaspat, fermecator si viu. Daca n-ar fi atat de bun, n-ar merita asemenea critici.

LA TARA de Martin Crimp. Teatrul fara Frontiere la Teatrul Act. Data reprezentatiei: 20 ianuarie 2005. Regia: Peter Kerek. Distributia : Mihaela Sarbu, Mihai Calin, Alina Berzunteanu. Scenografia: Andu Dumitrescu.

Lache, Iordache si Spiridon, la ACT

David Mamet este un dramaturg care a gustat succesul, i-a placut, asa ca s-a decis sa nu-l mai paraseasca. Pentru asta, a inteles sa faca sacrificii, adica sa renunte la a se reinnoi. A scris despre problemele lumii de azi cu mijloacele zilei de ieri, combinand suspense-ul cu pitorescul. A regizat si filme bine construite, pornind, cateodata, de la propriile sale piese. American Buffalo, jucata la Teatrul Act, in regia lui Cristi Juncu, nu sperie prin originalitate, dar ofera o mostra neasteptata de intertextualitate.

Trei loser-i incearca sa dea o lovitura si tergiverseaza pregatirile la nesfarsit. Nu au vana de gangsteri, celulele cenusii le sunt cam inerte, iar comunicarea dintre ei e opintita. Autorul mizeaza pe limbajul frust, chiar vulgar, care, daca a putut candva sa socheze, astazi este acceptat cu indiferenta. Meritul traducerii lui Bogdan Budes este ca a gasit, in romaneste, echivalente expresive pentru colocvialitatea textului original, evitand insa localizarea stridenta.

Surpriza spectacolului vine dintr-o neasteptata convergenta cu lumea lui Caragiale. Verbozitatea inepta a personajelor este inrudita stilistic cu dialogurile din Momente. Regasim absurdul din Caldura mare si Petitiune, suspiciunea si agresivitatea din Amici. Ca si la Caragiale, o unda de simpatie si toleranta subzista, in pofida opozitiilor manifestate cu violenta. Eroii exhiba, fiecare, alt tip de prostie. Donny este prostul cumpanit, care se vrea rational; Teach este prostul energic, impulsiv si exploziv;

Bobby este un pagubos care, sub comportamentul abulic, isi cultiva, in secret, o siretenie precara. Ei se inteleg cu dificultate, se suspecteaza reciproc, nu pot intreprinde nimic impreuna, dar raman alaturi, legati printr-o afectiune indicibila si confuza.

Regizorul Cristi Juncu nu a apucat sa dea unitate si fluiditate spectacolului, care pare inca un work-in-progress. A gasit unele rezolvari remarcabile: scena agresarii lui Bobby utilizeaza cu ingeniozitate perdeaua neagra, care atarna de tejghea; interogarea, cu reflectoarele focalizate pe cel banuit, este amuzanta si de efect. Decorul lui Dan Titza compartimenteaza eficient spatiul de joc, iar bric-a-brac-ul din magazinul de vechituri este foarte bine redat.

Jocul actorilor este, si el, indatorat lui Caragiale. In interpretarea lui Marius Florea Vizante, Bobby este var cu Spiridon, ceea ce nu contrazice deloc spiritul textului. Actorul gaseste expresii nonverbale insolite pentru a sugera ineptie si a inspira duiosie. Gheorghe Ifrim, in rolul lui Donny, proprietarul magazinului si ocrotitorul grupului, joaca un leader depasit de conditia pe care si-o asuma. Cand relateaza povestea clientului amator de monede, seamana leit cu Iordache din D*ale carnavalului. Vlad Zamfirescu este mereu exploziv, ceea ce-i cere un efort vizibil. E violent, -n-are maniera-, dar, in cele din urma, se dovedeste baiat bun, ca si Lache (sau Mache, daca doriti).

Publicul se amuza, dar nu se aprinde: lumea din piesa e prea departe, cea din spectacol e prea binecunoscuta.

AMERICAN BUFFALO de David Mamet. Teatrul Act si Asociatia Persona. Data reprezentatiei: 25 februarie 2005. Regia: Cristi Juncu. Scenografia. Dan Titza. Distributia: Gheorghe Ifrim (Donny), Vlad Zamfirescu (Teach), Marius Florea Vizante (Bobby).