PICTURA – COSA MENTALE

Secolul al XXI-lea parea sa anunte sfarsitul picturii ca tehnica de acoperire a suprafetelor cu forme si culori. Instalatiile multimedia, arta video, arta web au fost chemate sa raspunda cerintelor noilor sensibilitati. Noile medii, indeosebi electronice, continua sa fie cultivate, dar mai mult de institutii decat de amatori. Interesul acestora din urma tinde sa se reorienteze catre pictura realizata cu mijloace traditionale, redescoperita cu incantare si dorita cu ardoare, mai ales atunci cand reuseste, prin tehnicile de ieri, sa dea forma si consistenta fantasmelor zilei de azi.

Indeosebi la noi, revigorarea instinctului de proprietate a dus la o adevarata folie a constructiilor. Casele mari, aratoase, chiar somptuoase au numerosi pereti, suprafete care raman inexpresive, in absenta tablourilor. Opera de arta traditionala nu este doar concept, ci si obiect si, ca atare, poate fi posedata. Mai mult, a avea un tablou, care pastreaza urmele gesturilor artistului, inseamna a-i achizitiona, intr-un fel, trupul. Orice colectionar de arta are ceva din traficantul de carne vie. Putina lume a ajuns sa guste placerea subtila de a poseda imaterialul, dar nimeni nu este insensibil la tentatia de a avea un lucru -facut de mana-, adica unic si, intr-un sens, viu. In alte societati, mai blazate, posesia simbolicului decorporalizat este tentanta, ca senzatie noua. Astfel, in Anglia, Stephen Rumney a lansat proiectul Domain Art, prin care ofera spre achizitie situri artistice din spatiul virtual, la care proprietarul are acces in exclusivitate. Acesta se poate apoi lauda fata de prieteni, carora le comunica adresele online, invitandu-i sa faca turul colectiei. La noi, se prefera turul locuintei, cu prezentarea pinacotecii personale. Vizitarea galeriilor de arta se impune din nou, ca ritual social.

Casa lui Asterion

In nuvela Casa lui Asterion, Borges il infatiseaza pe minotaur ca pe un insingurat care-l asteapta cu infrigurare si afectiune pe eventualul vizitator. De aici, mirarea lui Tezeu, care, dupa uciderea minotaurului, ii marturiseste Ariadnei ca acesta -abia daca s-a aparat-. Pentru o luna (pana in 16 iunie), casa lui Asterion se afla pe strada Slobozia, aproape de Rondul Cosbuc. Este o strada poetica si linistita, cu case batranesti, tipice pentru Bucurestiul de altadata. Una dintre acestea a fost transformata, cu inteligenta si bun gust, intr-o eleganta galerie de arta, anaid art gallery. Expozitia Soma a lui Alexandru Radvan infatiseaza diverse ipostaze ale unui melancolic minotaur, posibil alter ego al pictorului insusi. Inspiratia livresca hraneste o pictura figurativa, expresiva, dramatica. Radvan, asemenea lui Delacroix, este un cititor atent si avid. Ii remarcasem, mai demult, figurile umane, stilizate in maniera monumentala a lui Fernand Leger. Ii cunosteam interesul pentru radacinile arhaice ale culturii europene, din care prelua arhiva de imagini, pentru a o prelucra in propriile lui scopuri. De data aceasta, fiorul emotional depaseste exercitiul intelectual. Minotaurul cu ochi tristi, umani, prea umani, este vazut in diverse posturi si plasat in variate armonii coloristice. Prabusit pe un fond verde inchis, aproape dizolvat intr-o mare de oranj, amortit intr-un galben de sulf, invartit pe un fond ultramarin, in care se intrevede roata lui Ixion, minotaurul pare a parcurge spectrul vizibilului, dar si pe cel al suferintei. Crucificat, sectionat, amputat, jupuit, continua sa te priveasca in ochi, fara teama, nici repros. Ca sex, etaleaza cand robustetea virila, cand feminitatea fragila. Interesat de expresivitatea formei, artistul reuseste o punere in pagina de amploare baroca, dar este mai putin interesat de vibratia suprafetelor. Pictura lui impresioneaza ca intreg, dar dezamageste oarecum la examinarea in detaliu, deoarece portiuni mari ale panzei joaca doar rolul de fundal neutru. Raportul dintre figura si fundal, care l-a chinuit intr-atat pe Cezanne, nu-l pasioneaza si pe Radvan. Daca ar fi sa aplicam criteriul ca talentul se recunoaste examinand un centimetru patrat al tabloului, artistul ar putea cadea la examen. Mai grav, se intampla si ca elocventa sa devina grandilocventa, ca atunci cand contrastul coloristic sparge unitatea tabloului (vezi Apa pretioasa). Important este ca artistul are ceva de spus: el nu se incurca in fleacuri, gandeste in mare si pune suflet. Din cand in cand, e bine insa sa te privesti si cu o doza de autoironie si sa nu te iei permanent in serios.

Sextina lui Gorzo

Dumitru Gorzo a facut tot ce a putut ca sa socheze. La Galeriile Apollo, a expus o pictura decis pornografica. La Muzeul National de Arta Contemporana, are un grupaj in care sodomia si felatia stau, ca sa zic asa, mana-n mana. A implantat idoli bizari pe cladirile bucurestene, trezind, in mass-media, suspiciuni de vrajitorie. Pana in 12 iunie, il putem vedea la Galeria H*art, pe care a amenajat-o ca o -capela sextina-. Sixtina lui Michelangelo, atat de venerata, colcaie, si ea, de obsesii sexuale, asa ca nu este de mirare ca Papa Adrian, succesorul comanditarului Iuliu al II-lea, a ordonat retusuri, pentru mascarea goliciunilor. Sextina lui Gorzo este mai explicita, dar si mai inocenta, deoarece are umor. Pictorul prezinta in versiune violenta, o varianta la facerea omului, in care o vietate grotesca pare a refuza actul de a lua fiinta. Relatia barbatului cu femeia, explicitata in panouri ample, inspira mila, groaza, dar si amuzament. Deosebit de interesanta este reluarea unei teme picturale clasice – cavalerul si moartea – intr-o inscenare in care moartea, ca femeie apriga, il masturbeaza cu sarg pe cavaler. In alt panou, Micul Print, tentat de cele Trei Gratii, exhiba o erectie consistenta. Picturile, executate pe panza lipita de zid, acopera compact peretii galeriei (aflata in str. Eminescu 105-107) si au, in loc de rame, impletituri de frunze si flori. Tavanul este si el lucrat in valatuci de negru de fum. Mirosul patrunzator de vegetatie fanata si muzica lui Wagner, care constituie fundalul sonor, fac din vizitarea expozitiei un soi de experienta pentru toate simturile. Inventivitatea artistului, reala, nu sperie, totusi, prin debordanta: femeile cu sani multipli au fost demult lansate de Louise Bourgeois. Noutatea vine din combinatia dintre expresivitatea dinamica si detasarea ironica. Pictorul pare a ne face cu ochiul, antrenandu-ne in complicitatea care se instaureaza spontan intre oamenii inteligenti.

Spre deosebire de anaid art, care mentine echilibrul intre valoarea picturala si cea publicitara, Galeria H*art nu se teme de scandal, ba chiar il provoaca. A facut-o mai ales cu ocazia expozitiei F.A.Q about Steven the Great, la care a contribuit – se putea altfel? – si Dumitru Gorzo. Galeria a participat recent la targul de arta Arte Fiera, de la Bologna, unde a prezentat o alta fata a aceluiasi artist. Este vorba de un demers care imbina arta cu antropologia: o serie de portrete ale tarancilor din Ieud, locul de nastere al pictorului. Avem de-a face cu o pictura realista, de calitate, amintind de virtuozitatea pictorilor care, supusi tematicii oficiale, reuseau sa o depaseasca prin transfigurare. Desigur, verva este prezenta si aici, lipseste insa dorinta de a soca. Dumitru Gorzo este un pictor interesant, cu inventivitate si energie, care combina intr-un mod insolit implicarea si distantarea. Aparent violent, dar, in fond, bine controlat, el isi premediteaza efectele si isi controleaza atent mijloacele.

Hazardul si necesitatea

Dupa un periplu prin galerii particulare, raspandite prin zone mai putin frecventate, o vizita la Simeza, situata, dupa cum spunea Petru Comarnescu, pe -Valea Prahovei a picturii romanesti-, este cum nu se poate mai reconfortanta, mai ales cand intalnesti aici, ca in expozitia Paulei Barbu si a lui Lucian Cioata, pictura, in toata puritatea ei. Cei doi pictori intorc spatele figurativului, nu cauta sa socheze prin vreo tematica sociala sau livresca. Ei raman fideli definitiei lui Maurice Denis: inainte de orice, inainte de a reprezenta o batalie, un portret sau o natura statica, tabloul este o suprafata organizata prin forma si culoare.

Paula Barbu se dedica picturii si se ocupa de moda. Ca si Sonia Delaunay, resimte conflictul dintre cele doua, dar, in loc sa-l aplaneze, il accentueaza. Pictura impune rigoare, moda impune restrictii. In pictura, Paula Barbu se afla intr-un moment al concluziilor, premergator reinnoirii. Cele doua panze de mari dimensiuni trimit, la prima vedere, la expresionismul abstract, dar o examinare mai atenta arata ca spontaneitatea gestului este sever cenzurata, in favoarea luciditatii care prezideaza o insolita constructie spatiala. Reprezentarea, in plan, a adancimii a fost una din problemele fundamentale ale picturii, careia Paula Barbu ii da o solutie noua: ea refuza algoritmul perspectivei, preferandu-i plonjarea experimentala in abis. Organizarea dinamica a suprafetei rezulta din suprapunerea partiala a mai multor vartejuri de culoare, care se echilibreaza doar partial, pentru a nu stabiliza privirea intr-un punct mort. In lucrarile de mici dimensiuni, dinamica este mai accentuata, dar liniile de forta converg spre ceea ce teoria haosului numeste -atractorul straniu-. Deosebit de interesant este manechinul dublu, cu suprafata dens colorata: este ca si cum pictura, in infinitatea ei de posibilitati, se revolta impotriva limitarilor impuse de croielile modei.

Lucian Cioata experimenteaza sistematic, cu minutiozitate si rafinament, relatia dintre hazard si necesitate. In constructia tabloului, el confera intamplarii exact rolul cuvenit: acela de a initia actul de organizare. Ca si Juan Miro, pleaca de la accidentul unei pete, al unei dare, pentru a construi, pornind de aici, un sistem coerent. Suprafata panzei este lucrata cu rigoarea care este verisoara buna cu spontaneitatea. Portiuni lucrate a plat sunt inconjurate cu reliefuri de cracluri, unele provocate, altele intamplatoare. Tehnica aminteste de cea japoneza a ceramicii celadon, care valorifica artistic incidentele de ardere. Echilibrul de forme nu incremeneste in static, nici nu creeaza vertije gratuite. Pictorul lasa sa se scurga pe panza dare de pasta, apoi expune tabloul intr-o asemenea pozitie, incat traseele par sa infirme legea gravitatiei. Coloristic, juxtapunerile sunt mereu surprinzatoare: ocrul inchis se invecineaza cu rozul, culorile reci sunt conciliate, dar si insufletite, de prezenta albului. Lucian Cioata nu face concesii nici figurativului, nici decorativului. El mizeaza pe luciditate, nu pe rationalitate. A fi lucid, fara a fi rationalist, inseamna a sti sa te stapanesti, fara a-ti refuza nimic. De aceea, artistul nu-si interzice voluptatea, dar nici nu se lasa dominat de ea. Primeste intamplatorul cu bunavointa si se serveste de el cu gratie.

Pictura, spunea Leonardo da Vinci, nu tine de mestesug, ci de mental, este una cosa mentale. Mintea este tentata insa sa exploateze forme cu relevanta culturala, apte sa starneasca polemici. A construi mental, fara a recurge la provocarea pe care figurativul o inlesneste, este, poate, miza picturii la inceput de mileniu.