Sibiu – Edinburg, via Avignon

Festivalul international de teatru de la Sibiu, desfasurat intre 26 mai si 5 iunie, s-a impus printre marile celebrari europene ale Thaliei, alaturi de cele de la Edinburgh si Avignon. Cum anul trecut Avignon a fost un fiasco, din cauza grevei personalului tehnic, Sibiul a inaintat in clasament. Perspectiva de a deveni oras european al culturii a stimulat ambitia organizatorilor, dar si a edililor, care au inceput mari lucrari de refacere a infrastructurii urbane. Centrul istoric este un vast santier, Muzeul Bruckenthal este partial inchis pentru renovare. Efortul de azi al constructorilor va impulsiona, in viitor, demersul artistilor. Deocamdata, il cam submineaza, interzicand desfasurarea spectacolelor in aer liber, in zonele centrale, atat de pitoresti, ale -orasului minunilor-, cum ii spunea Sibiului Ioana Postelnicu, intr-un remarcabil roman. Chiar si asa, inventivitatea organizatorilor a gasit suficiente locuri interesante, traditionale, dar si neconventionale, pentru desfasurarea spectacolelor. Unele au avut loc in spatii consacrate: la Teatrul National -Radu Stanca-, modest pe dinafara, dar de o moderna functionalitate pe dinauntru; la Teatrul Gong, dedicat de obicei reprezentatiilor pentru copii; in Casa de Cultura a Sindicatelor, constructie impozanta si terna, dupa tipicul socialist; in fine, in foaierele spatioase ale Teatrul Thalia, care, refacut dupa un incendiu devastator, se arata in forma initiala din 1788, de o eleganta baroca, cu loji din lemn de trandafir, dar si cu o aripa noua, inspirata din arhitectura organica a contemporaneitatii. Alte spectacole s-au desfasurat in plina strada, pe Corso-ul sibian (strada Balcescu), la Cercul Militar, in romanticul Muzeu de Istorie, situat intr-o fermecatoare cladire medievala, in ambianta de vis a bisericii fortificate din Cisnadioara, intr-o intreprindere industriala dezafectata (Simerom), in biserica evanghelica in stil gotic, in cea romanica, a Azilului (cea mai veche din Sibiu), in diferite baruri cochete si chiar in tramvaiul care leaga Sibiul de Rasinari. Nu numai Thalia, ci si celelalte muze au patronat festivalul care a cuprins spectacole de balet ale unor trupe venite din Australia, Canada sau Chile, recitaluri muzicale si expozitii de arta plastica. Tema fetivalului a fost Semne, incercare semiotica de a reuni artele, fara a le mixa in vreo formula hibrida. Volumul cu acelasi titlu, lansat la festival, este o antologie fin alcatuita de texte in versuri si proza, care sustine literar conceptul manifestarii.

Este imposibil sa redai, intr-o relatare secventiala, modul in care evenimentele s-au integrat, suprapunandu-se partial intr-o structura spectaculara complexa. Prezentarea sistematica risca sa sacrifice farmecul alaturarilor insolite in spatiu si timp.

In toata perioada, Muzeul Brukenthal a prezentat, in saloanele baroce, o expozitie de carte veche si gravura, cu teme teatrale, din secolele XVI-XVIII. Se vede ca baronul era un liber cugetator, care il gusta pe Voltaire si-i iubea pe clasicii francezi, dar si pe romanticii germani. Operele lui Shakespeare si ale celor din jurul sau figureaza atat in editii engleze, cat si in celebrele traduceri germane. Impresioneaza volumul care leaga impreuna numerele saptamanalului Theatralische Wochenblatt, care publica cronici de teatru la spectacolele din Hermanstadt, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Sibiul, spre deosebire de Brasov sau de Sighisoara, a fost, in timpul administratiei habsburgice, un veritabil centru cultural. Baronul Brukenthal nu a privit numirea sa ca guvernator al Transilvaniei ca pe o repartitie -la tara-, ci ca pe o sansa de a ctitori si de a se afirma. Viata teatrala avea, in vremea lui, asemenea vigoare, incat a constituit subiectul unei lucrari de sinteza, aflata, si ea, in expozitie.

Teatrul-gazda, condus de energicul Constantin Chiriac, a avut ce arata. Spectacolul lui Tompa Gabor, dupa piesa lui Slawomir Mrozek, Casa de pe granita, a incantat prin inventivitate, rigoare si acuratete. Desi scrisa cu mult timp in urma, piesa este de o actualitate frapanta, in conditiile redesenarii granitelor din Balcani. Noua frontiera, trasata de foruri internationale, urmeaza sa treaca prin locuinta unei familii modeste, a carei existenta vireaza, brusc, in absurd. Coregrafia elaborata si metaforele scenice pregnante dau impact discursului teatral. Nora de Ibsen, in regia tanarului Radu-Alexandru Nica, este un spectacol provocator si doar partial convingator. Regizorul pedaleaza pe tema incomunicabilitatii, facand personajele sa-si vorbeasca fara sa se priveasca si fara sa se asculte. Scenele de infruntare, doar, le aduc fata in fata, cand explicatiile esueaza si ciocnirile primeaza. Regizorul a crezut ca va impresiona, introducand elemente socante in jocul de scena, care denatureaza insa relatiile dintre personaje. El subapreciaza o parte a publicului, care a vazut, macar la televizor, montarea lui Ostermeier, cu Nora in varianta punk, construita insa mult mai logic.

Andrei Serban remarca, in conferinta sa, ca festivalul a preferat multa lui multum. Profuziunea de spectacole dintre cele mai diverse a fost marcata de mari discrepante in privinta calitatii. Au fost spectacole a caror excelenta a fost deja recunoscuta de critici si aplaudata de public, ca Sorry (Teatrul Bulandra), Portretul lui Dorian Gray (Teatrul Odeon), Shape of Things (Teatrul Act), Trei surori (Teatrul -Toma Caragiu- din Ploiesti), Tragica istorie a Doctorului Faust (Teatrul Maghiar din Cluj) si mai recentul Othello (Teatrul -Tamasi Aron- din Sf. Gheorghe). Alte spectacole, de asemenea cunoscute, au castigat dimensiuni noi prin locul in care s-au desfasurat, loc care i-a provocat pe regizor si pe actori la o schimbare de accente. Astfel, Un tramvai numit Popescu a castigat in latura sa metafizica, fiind prezentat in tramvaiul aflat in mers, pe fundalul miscator al frunzisului din Dumbrava Sibiului. Brand, la Biserica Azilului, a avut rezonante mai ample decat in Biserica Luterana de la Bucuresti. In schimb, Tillsonburg (Teatrul -Ioan Slavici- din Arad) a ramas o incropeala mediocra, in ciuda ambiantei deosebite in care s-a jucat, la cetatea Cisnadioara.

Festivalurile dau prilejul vizionarii unor spectacole excelente, realizate in localitati de provincie, mai greu accesibile, deoarece ratiuni financiare fac ca turneele unor asemenea trupe sa se organizeze rar. Cel putin la fel de importanta este posibilitatea de a vedea spectacolele unor trupe straine. Festivalul de la Sibiu are o particularitate interesanta, rezultata tot din restrictii financiare. Daca spectacolele romanesti invitate sunt, de regula, de anvergura, ele reprezentand tendinte majore in teatrul autohton, trupele straine sunt mai putin celebre si prezinta, in general, spectacole minimaliste, care se remarca printr-o doza de bizarerie. Asupra partii romanesti, perspectiva este centrala, asupra celei internationale, ea este laterala. Doua selectii asimetrice functioneaza simultan: una -oficiala-, pentru creatia din interior, alta neconventionala, de tip fringe, pentru exterior.

Spiritul inovator recurge la marele repertoriu, dar nu pentru a-l servi, ci pentru a-l decontrui. Hamlet a fost pretextul pentru trei reprezentatii neobisnuite. Haisho Dramatic Company din Japonia a prezentat o versiune in stil traditional japonez, care nu porneste de la textul shakespearean, ci de la o naratiune ajunsa in Japonia, in secolul al XVIII-lea, dintr-o sursa germana. Elvetienii Markus Zohner si Patrizia Barbuiani au executat un adevarat tur de forta, interpretand toate rolurile din piesa, asezati pe doua taburete, cu fata la public. Imbinand, cu o inventivitate debordanta, rostirea cu mima, actorii au reusit sa transforme tragica istorie a printului Danemarcei intr-o irezistibila comedie, de un haz nebun. Cel mai neobisnuit a fost demersul trupei sud-coreene Changpa. Anuntat ca periculos pentru persoane impresionabile, copii, batrani si femei insarcinate, Hamlet-ul coreean a excitat audienta, fara sa o satisfaca. Respingerea vine dintr-o atitudine superficiala, deoarece experienta a fost neobisnuita si merita o reflectie mai profunda. Actorii au utilizat tehnici de concentrare provenite din practicile samanice si ale budismului zen. Corpul actorului, tensionat progresiv, ajunge sa vibreze, ca in cazul convulsionistilor. Concentrarea extrema de energie a personajului viu este menita sa se transmita cadavrului, pe care-l aduce, incetul cu incetul, la viata. Actiunea de pedepsire are cruzimea la care aspira Artaud, amplificata de ambientul sonor exasperant, care a pus la grea incercare sensibilitatea unui public receptiv, mai degraba, la divertismentul inteligent decat la ritualul constringent. Ceea ce a placut fara rezerve acestui public a fost prestatia eleganta si foarte frantuzeasca a lui Jacques Bourgaux, care a stiut sa repovesteasca Don Quijote prin gesturi, vorbe si onomatopee, facandu-ne sa vedem pe scena, intr-un ecleraj rafinat, Spania Secolului de Aur.

Multasteptatul spectacol Medeea – Circles, realizat de Tompa Gabor la Novisad, a impresionat prin rigoarea si severitatea conceptiei, dar si-a epuizat mesajul practic dupa primul sfert de ora. Teatrul de drama intitulat polemic Nebolshoy are o trupa foarte omogena, formata din actori care debordeaza de talent. Demersul lor este insa cum nu se poate mai traditional. Adaptarea piesei Orchestra de Anouilh a starnit admiratie, dar si plictiseala, mai ales din cauza obstacolului limbii. Din respect pentru oaspeti, spectacolele trupelor din Romania au fost supratitrate in engleza. Putine trupe straine s-au preocupat, la randul lor, sa-si faca textele inteligibile, iar rusii par a continua sa creada ca vorbesc o limba universala.

Trecand peste multe alte momente de emotie si interes, ne oprim, in final, asupra celui mai complex si mai interesant spectacol al festivalului, Our life work forgotten Memories (Amintirile uitate ale unei vieti creatoare), de David Maayan, prezentat de Centrul israelian Shlomi pentru munca si creatie. Artistii au reconfigurat spatiul uzinei mecanice Simerom, transformandu-l intr-un ambient expresiv, prin care spectatorii trec ca intr-o procesiune, oprindu-se in locuri privilegiate, in care energia teatrala explodeaza mirific. Interactivitatea si inventivitatea isi dau mana pentru a oferi o meditatie proaspata asupra Holocaustului, eliberata de orice cliseu. Spectacolul este pus sub semnul unui splendid citat din Eclesiastul, recompus in fata spectatorilor, prin litere mobile: Cei vii, intr-adevar, macar stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic, si nu mai au nici o rasplata, fiindca pana si amintirea li se uita.

Noi nu vom uita, insa, emotiile traite in cele zece zile de sarbatoare teatrala, ci le vom transforma, in timp, in ganduri de impartasit cititorilor nostri.