A doua alegere a lui Băsescu, a treia șansă a României

Într-o analiză post-electorală oferită din Statele Unite în exclusivitate ziarului „Curentul“, sociologul Liviu Turcu observă câteva dintre șansele și responsabilitățile președintelui Traian Băsescu, în cel de-al doilea mandat al său. Confirmat președinte pe 14 decembrie, exact la 20 de ani de la scânteile anticomuniste de la Iași, cu mandatul primit pe 16 decembrie, la 20 de ani de la începutul revoltei de la Timișoara, și cu jurământul în fața națiunii pe 21 decembrie, la 20 de ani de la insurecția tinerilor din București, Traian Băsescu are datoria să facă dreptate martirilor din decembrie 1989 și să spargă definitiv blestemul comunismului abătut asupra României. Va reuși, oare?

Blestemul comunismului

România, ca stat privit în perspectiva evoluției universale, nu se poate plânge în raport cu altele de absența oportunităților istorice. Adică, a acelor circumstanțe de ordin special/extraordinar care, potențial, oferă șansa unei națiuni de a se repoziționa profund din punct de vedere sociopolitic, ideologic, militar și moral atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. În acest sens, românii au fost, în ultimii 20 de ani, martorii și actorii figuranți ai recursului explicativ manipulativ cvasiexclusiv la adresa memoriei recente, respectiv moștenirea fostului regim comunist. O moștenire pe post de ghenă defulatorie colectivă, jucând ad-hoc rolul de panaceu universal pentru justificarea eșecului regimului postdecembrist de a aduce România măcar în apropierea nivelului de civilizație atins de tovarășii de drum din Uniunea Europeană. Un demers ce reflectă tragic, sub aspectul consecințelor, nu numai incapacitatea clasei politice și a liderilor acesteia de a-și îndeplini obligațiile elementare față de cei pe care formal îi reprezintă, dar și o ignoranță incalificabilă în a înțelege corect „mersul lumii“. De aici impotența de a alege o strategie eficientă pentru navigația corabiei românești în apele tulburi ale contemporaneității.
Lista argumentelor ce susțin afirmația de mai sus e mult prea lungă și, în fapt, destul de familiară opiniei publice pentru a mai utiliza fie și doar o selecție cu caracter ilustrativ. Calificarea cea mai potrivită pentru descrierea nivelului vieții politice pe plan intern este, așa cum s-a putut vedea și în campania electorală prezidențială, indigenizarea definiției, altfel universal acceptate, a „politicului ca artă a compromisului“ la cea a „politicului ca artă a compromiterii“.  Pentru cei care mai au încă vreun dubiu în legătură cu căderea abisală a calității vieții politice românești actuale la un nivel lumpenar, îi invit să recitească ca experiment inedit mesajele oficiale de felicitare sosite la adresa președintelui după realegere. Mesaje care sunt adresate nu atât omului, cât ocupantului poziției numărul unu în ierarhia statului român. Pentru cei ce cunosc subtilitățile limbajului politico-diplomatic, dacă în România ar fi fost vorba de o democrație tipic occidentală, șocul ar fi fost deosebit de puternic. Cum însă în cazul României actuale situația nu este nici pe departe una normală în raport cu standardele menționate, cei în cauză s-au văzut probabil obligați să încalce cutumele ținând seama de grosimea epidermei și volumului cortexului politicienilor, inclusiv a celor aflați la cârma statului. Odată cu obișnuitele formule de felicitare ce țin de protocol, au fost strecurate în text sau lansate public în paralel formulări precum „Ați primit mandat pentru continuarea acțiunilor decisive de reformare a justiției… pentru combaterea corupției și creșterea performanței în sistemul justițiar“; „România trebuie să aspire către o guvernare a legilor, nu a bărbaților și femeilor“; „este timpul să începeți să faceți, nu numai să vă certați“. Nu în cele din urmă, alfabetizarea de facto pe puncte concise a ceea ce ar trebui făcut în regim de urgență. Lecturându-le, la început rămâi aparent perplex din cel puțin două motive: primul este că cel puțin formal, fiind vorba de recentele alegeri prezidențiale, președintele, potrivit Constituției în vigoare, nu dispune direct de pârghiile necesare atingerii obiectivelor vizate de expeditori; doi, tonul care, așa cum se zice, face muzica îmi aduce în minte de unul folosit la adresa copiilor retardați și care, dacă tot ți i-a dat Dumnezeu în ogradă, nu ai ce face și trebuie să folosești „mijloace de comunicare adecvate“.

A treia oportunitate istorică

În realitate, observațiile și recomandările au fost făcute cu bună știință de cele două din cele mai importante cancelarii occidentale tocmai pentru că actualul moment postelectoral prezidențial reprezintă o a treia oportunitate istorică a perioadei postdecembrie 1989 pentru repoziționarea structural-funcțională a României pe plan intern, dar și pe plan extern. Prima oportunitate istorică a fost în decembrie 1989 și ratată copios, întrucât fosta clasă politică comunistă (nomenclatura) a jucat eficient în vodevilul istoriei în rolul de „Marie cu aceeași pălărie“, schimbând doar oportunist eticheta de pe borcanul politico-ideologic. Dirijor a fost, bineînțeles, Ion Iliescu. A fost faza în care a avut loc și prima împărțire a „prăzii“ economice moștenite de la fostul regim și care a avut menirea să legitimeze nomenclatura în calitate de noua clasă capitalistă autohtonă.
A doua oportunitate istorică a fost ratată con brio după alegerea, cu sprijinul societății civile, a președintelui Emil Constantinescu și care a fost fals percepută, mai ales în exterior, ca prima alternativă politică de guvernare profund noncomunistă. În fapt, o perioadă ce avea să ducă practic, datorită incompentenței politice și birocratico-administrative, la dispariția de pe scena politică a partidului istoric național-țărănist augmentat neinspirat drept creștin-democrat. 
Actuala victorie a președintelui Traian Băsescu reprezintă cea de a treia oportunitate istorică. De ce? Pentru faptul că, în pofida unui handicap considerabil reprezentat de pozițiile economico-financiare consolidate timp de 20 de ani de grupurile de interese cu care s-a confruntat, actualul președinte are, potențial, și el la rândul său câteva puncte de sprijin importante. Subliniez termenul potențial întrucât în acest moment acestea nu sunt încă angajate/integrate activ în procesul politic de reformare substanțială dorit și așteptat de multă lume.

Avantajele lui Băsescu

Primul avantaj este acela că acțiunile sale nu mai sunt condiționate de constrângerile calculului politic al realegerii sale ca președinte. Traian Băsescu și-a epuizat constituțional acest drept. Al doilea avantaj, cel pierdut atât de lamentabil de președintele Emil Constantinescu și grupul său politic, este reprezentat de valul important al sprijinului popular, mai exact al celor care fie și instinctiv percep adâncimea crizei sociopolitice și morale în care se zbate societatea românească. Nu este vorba de un val de proporțiile celui din anul 1996, dar unul suficient pentru a-i fi adus președintelui victoria și care poate fi amplificat dacă și numai dacă, fie doar și o parte a celor ce au absentat de la vot sau au votat împotriva lui, vor realiza că vrea să se lanseze cu adevărat în procesul unei schimbări de substanță a situației actuale. Să nu se uite că o parte importantă a votanților în favoarea lui Mircea Geoană s-au aliniat politic în primul rând ideii necesității imperioase de reformă, de schimbare a ceea ce există azi în sistemul politic. Acești oameni sunt aliați naturali pentru actualul președinte dacă îi va convinge că de această dată se va ține de cuvânt.
Pentru amplificarea sprijinului popular, ca bază esențială în vederea creării condițiilor necesare politico-legislative de modificare a Constituției în sensul eliminării definitive a ambiguităților cu privire la definirea atribuțiilor ramurilor puterii, președintele Traian Băsescu trebuie mai întâi să se „reinventeze politic“ pe el însuși, ceea ce este dificil, dar nu imposibil. El trebuie, înainte de toate, să convingă opinia publică că nu este doar exponentul unei federații de grupuri de interese economico-financiare, întâmplător mai mici și mai slabe decât cele ce l-au avut exponent pe contracandidatul său, Mircea Geoană. Ca atare, președintele trebuie să convingă că este de facto reprezentantul intereselor marii majorități a românilor. Acest proces nu poate avea loc peste noapte și impune elaborarea unei strategii de mare „imaginație politică și sociologică“. Iar pentru asta președintele are nevoie de ceea ce de fapt nu a avut în timpul primului său mandat prezidențial: sprijinul masiv al intelectualității progresiste românești prin exponenții ei cei mai capabili în raport cu obiectivele propuse. La acest capitol, președintele Traian Băsescu a trăit la propriu în timpul primului său mandat povestea cu „hainele cele mai frumoase ale împăratului“, în care personajul era de fapt… complet gol.

Statul bun

Un președinte sau un lider politic de marcă trebuie să fie desigur un om inteligent, dar nu neapărat cel mai inteligent om al nației sale. Ca lider, în afara carismei necesare asigurării eficienței procesului comunicării cu opinia publică, el trebuie să aibă calitățile manageriale de a ști să-și aleagă membrii echipei cu care elaborează și aplică strategiile considerate esențiale pentru atingerea obiectivului de a realiza un stat bun. Mulți se vor fi întrebånd dacă definiția de stat bun nu este una iluzorie, fiind imposibil de realizat în condițiile enormei diversități de caractere și interese din lumea de azi. Nimic mai fals, și asta o demonstrează și cercetările sociologice, ca și sondajele de opinie atunci cånd sunt făcute corect. Iată, așadar, cåteva rezultate uimitor de simple, altfel la nivelul bunului-simț, obținute pe plan internațional la acest capitol: un stat bun pentru cetățenii săi este unul în care legea este una pentru toți, este ordine, asiguråndu-se astfel securitatea nediscriminatorie a cetățeanului; un stat bun este unul care prin capacitatea managerială a sistemului politic și economic asigură o existență materială decentă la nivelul standardului de viață, unul în care nu se permite transferul ilegitim de bogăție de la cei mulți la cei puțini ca sursă de sărăcie endemică; este unul în care asigurarea locurilor de muncă ca sursă legitimă de venituri pentru atingerea unui nivel de existență civilizată este un obiectiv fundamental, alături de grija și măsurile instituționale luate pentru funcționarea unui sistem de educație profesional competitiv, dar fără a neglija aspectul culturii politice și inculcării valorilor morale; un stat bun este unul care nu se angajează în războaie inutile și nu face din acest mijloc un vector agresiv constant al politicii sale cu alte state; un stat bun este un stat care își protejează în mod egal toți cetățenii pe teritoriul național și în afara acestuia; este un stat care prin tot ce realizează trezește în mod natural respectul și loialitatea cetățeanului, dar și respectul pentru sine și alte nații cu care vine în contact. Și lista poate desigur continua mult, dar odată îndeplinite condițiile de mai sus vorbim deja de un stat, un sistem politic și o nație modernă, civilizată. Eșecul aplicării mecanice și neadecvate a diferitelor modele de import este din păcate o constantă o istoriei romånilor fie doar și pentru ultimele două secole cånd se poate vorbi de incipiența procesului de modernizare socio-politică.

Lipsa intelectualilor cu spirit de sacrificiu

Cåte din obiectivele enunțate mai sus au fost îndeplinite de clasa politică și conducătorii politici de după decembrie 1989? Răspunsul este evident și tragic în același timp. Ar fi timpul ca acești factori responsabili pentru împingerea țării în tomberonul istoriei, fie el și unul atașat din motive geopolitice Uniunii Europene și NATO, să fie obligați să lase locul unora dispuși să facă efortul necesar pentru corectarea situației. Oameni cu o solidă cultură politică, cu o înțelegere profundă a intereselor naționale și un spirit de sacrificiu personal necondiționat.
În primul său mandat, președintele Traian Băsescu nu a avut o echipă intelectuală de această talie. Marea majoritate a intelectualității de valoare, coloana vertebrală a oricărei societăți civilizate, nu s-a aflat alături de el și nu pe motive neînsemnate. El a devenit în primul mandat „captivul“ unui grup de interese intelectual statistic și valoric minoritar și care sub umbrela puterii prezidențiale s-a răfuit lumpenar nu numai cu cei cărora le-a purtat såmbetele încă dinainte de decembrie 1989, dar și celor care au refuzat să i se alinieze după acea dată. Marea majoritate a intelectualilor de valoare au preferat să se retragă din viața politică și inclusiv din viața publică pentru a nu intra în mocirla timpului prezent. Ei au mizat istoricește pe efemeritatea existențială a unor astfel de grupuri agresive intrånd, cum se spune, în conservare. Un abandon socio-politic discutabil sub aspect moral, dar care este o poveste de tradiție centenară în cultura romånească. Acest subiect merită analizat de sine stătător prin efectele generale nefaste asupra întregii societăți romånești în cadrul evoluției ei universale. Cånd am propus dezbaterea publică a acestei teme la mijlocul anilor ‘90 în fieful Grupului de Dialog Social am întåmpinat nu doar o rezistență, dar și o ostilitate bine calculată. Recåștigarea de către Traian Băsescu a sprijinului intelectualității romånești progresiste concomitent cu îndepărtarea din zona puterii a elementelor intelectuale corupte și mercenare ce au dispus de puteri discreționare în primul său mandat va fi o importantă sursă de recåștigare a legitimității la nivelul acelei părți a opiniei publice. O legitimitate fără de care nu va putea construi platforma necesară reformării profunde a sistemului politic inclusiv la nivel instituțional.

Interesul inter-național reciproc

Al treilea avantaj pentru finalizarea unei adevărate „revoluții“, cum a denumit-o în discursul său ambasadorul uneia din marile aliate occidentale, este sprijinul politic extern declarat pentru președintele Traian Băsescu în direcția unor reforme profunde. Nu mă număr la modul general printre „fanii“ intervențiilor vectorilor externi în politica internă a unui stat, altfel suveran și independent. Aceste influențe pot fi desigur de o diversitate și intensitate variabilă și depind în egală măsură de situația și interesele ambelor părți. În politica romånească există însă, în mod tradițional, obiceiul nefast al diverselor grupuri politice de a cere sprijinul unor factori politici externi cånd nu sunt în postura de a accede singure la putere. Un obicei care la råndul lui a creat mituri în legătură cu rolul și amploarea acestor influențe și tipuri de intervenție. Menționånd acest aspect, am îndeosebi în vedere invocarea directă sau indirectă, de tipul bluffului manipulaționist, de către un politician, partid sau grup de interese a sprijinului primit de factori de putere de prestigiu externi. Această metodă a intrat curent după decembrie 1989 în arsenalul mijloacelor diversioniste utilizate pe scena politică romånească. Nici recenta campanie electorală prezidențială nu a făcut excepție. Un exemplu este invocarea prin mijloace propagandistice în mass-media a ideii susținerii candidatului Mircea Geoană, nici mai mult, nici mai puțin decåt de o alianță occidentală pe axa Washington-Berlin-Bruxelles.
În realitate, clasa politică romånească și majoritatea liderilor ei nu par a fi înțeles, în detrimentul intereselor naționale, nici geneza reală a procesului acceptării Romåniei în cele două organizații internaționale și nici modul în care ar trebui să acționeze pentru valorificarea pozitivă a noului statut regional. Datorită acestui fapt, un proces serios de reformare pe plan intern, precum cel care teoretic ar putea fi declanșat de președintele Traian Băsescu, este dorit și binevenit în cancelariile occidentale ale țărilor membre ale Uniunii Europene, întrucåt le rezolvă o serie întreagă de situații disfuncționale aflate în conflict acut cu statutul și funcționalitatea organizației. Este așadar, înainte de toate, o chestiune de interes reciproc.

Spargerea blestemului

Pånă atunci, însă, trebuie constatat la modul cel mai realist că situația raportului de forțe între grupurile de interese ce au stat în spatele alianțelor electorale pro-Băsescu și pro-Geoană a rămas practic neschimbat. Un fel de „pat sahistic“ care chiar dacă va fi în cele din urmă spart prin reînvierea vechii axe PDL-PNL-UDMR va consfinți pe fond menținerea vechiului statu-quo. Iar dacă această formulă nu va fi gåndită de președinte ca una de tranziție, care să permită în mod inteligent pregătirea și aplicarea etapizată a „marii strategii de reformare profundă“ așteptată atåt pe plan intern, cåt și extern, compromisul se va tranforma într-o rețetă sigură pentru îngroparea definitivă a celei de-a treia mari oportunități istorice de după decembrie 1989. Ar fi un semn și o victorie a mediocrității cvasi-perpetue a clasei politice și a liderilor ei. Este motivul pentru care, personal, păstrånd echidistanța politică, am avut și am senzația continuă că asupra Romåniei s-a abătut de mult timp un adevărat blestem mistic al mediocrității. Rămåne de văzut dacă viața va confirma sau infirma acest verdict.

Titlul și intertitlurile aparțin redacției
Fotografii din 21 decembrie 1989 de: Sebastian Țarălungă, Sorin Lupșa, anonim