Sebastian Lăzăroiu începe să devină de la o zi la alta un personaj din ce în ce mai interesant, nu doar ca ministru al Muncii, ci și ca unul dintre insiderii Puterii ce pare hotăråt să dea pe față și să spună răspicat lucruri șocante, neștiute de marele public, cel puțin pånă acum.
Într-o luare de poziție publică, Lăzăroiu zdrobește un mit la care s-a lucrat din greu, mitul societății civile care, vezi doamne, ar fi un „cåine de pază al democrației“. Cåinele era un pudel cu limba scoasă după un os de ros, cel puțin așa rezultă din aprecierea lui Lăzăroiu despre Alina Mungiu cu a sa pseudo-societate academică, un oenge ce nu conține absolut nimic academic, ci este mai degrabă o societate a șmenului „academic“ organizată în jurul nevoii de șpagă a unei dudui lovite rău de Doamne Doamne, dacă ne uităm la cum a ajuns să arate. Lăzăroiu spune deschis că o suspectează „foarte tare“ pe Alina Mungiu-Pippidi, maștera unui oenge intitulat pompos și fraudulos totodată Societatea Academică din Romånia, că în 2004 „a fost plătită de Hrebenciuc“.
Șobolanii nu-și împart tainul, mălaiul, cașcavalul decât între ei, iar asocierea lui Mungiu cu eminența maro a PSD nu face decât să confirme o prezumție mai veche, cu privire la așa-zisele ONG-uri ale societății civile, ce au fost în fapt doar anexe ale conglomeratului securistic/comunistoid care este PSD-ul, „partid“ izvorât din catacombele roșii în care viermuiesc carcalaci și șobolani rozalii, cum este Viorel Hrebenciuc, cel căruia până și colegii de partid îi spun duios Javra.
Într-un mediu lacustru oarecum, la Sulina, pe malul Dunării, aparent dintr-o barcă, Sebastian Lăzăroiu este înregistrat de Mihai Neamțu vorbind despre de toate- de la Albă-ca-Zăpada la cotoroanța șobolanului rozaliu, Alina Mungiu.
Deconcertant este amănuntul că Lăzăroiu dă în vileag lucruri știute despre Alina Mungiu, din 2004, însă până recent, până nu a turnat zoaie în capul Elenei Băsescu, căreia voia să-i ia ea locul de europarlamentar, propusă de un soios Cârlan de la PDL Iași, Alina Mungiu era una dintre „grațiile“ PDL.
Ceea ce prezintă ca noutate Lăzăroiu, mai nou în ale politichiei, nu era nicio noutate, de fapt. Este bine cunoscut faptul că Mungiu era o pațachină fesenistă la bază – eu așa am cunoscut-o, în '90, pe vremea când eram ștab la Liga Studenților, cu capul încă crăpat de la răngile minerilor lui Petre Roman și Ilici, iar ea pretinzând că are de-a face cu mediul studențesc, deoarece scria la o revistă studențească din Iași, s-a intromisionat între noi încercând să-l scoată basma curată pe idolul ei, Petre Roman, via Adrian Severin și Patriciu. La dialogul cu cei doi la care Mungiu a insistat să venim, noi cei de la Ligă, am văzut pentru prima oară doi bărbați ținându-se strâns de mână. Când l-am luat la întrebări din prima pe Severin ce părere are de consângeanul său Petrică Neulander, complicele lui Ilici la măcelărirea noastră, Patriciu l-a apucat spasmodic, din lateral, de încheietura mâinii pe Severin, cam alb la față, și „dialogul“ s-a zborșit pe loc. PR-ul lui Mungiu pro-Roman a avut zero efecte, dar fătuca, așa arăta atunci, nu s-a oprit aici. S-a întins la limbi aplicate strașnic feseniștilor „din noua generație“ și se pare că nici după aproape 20 de ani nu s-a oprit, de vreme ce a ajuns pe statul de plată al lui Hrebenciuc, cum o suspicionează „foarte tare“ Lăzăroiu, un fel de naiv între două vârste.
Tatiana Alina Mungiu – de la jăvruța utecistă la Javra rozalie
Ca și alte vedete – mai mult sau mai puțin porno – plecate de la Iași pentru a se băga în seamă la oraș, la Capitală, Mungiu a fost și este ahtiată după notorietate, deși pe segmentul porno a produs doar niște jalnice texte, iar înfățișarea ar recomanda-o eventual doar pentru un film horror-porno.
Tatiana Alina Mungiu provine dintr-o familie sosită din Basarabia, familie comunistă, desigur, cu mari împliniri dacă avem în vedere că Mungiu tatăl, Ostin Mungiu, era președintele Biroului de partid din UMF și vicepreședinte pe centrul universitar Iași, mama era directoare de liceu și șefă a Biroului de partid. Domnișoara Tatiana Alina Mungiu a călcat pe urmele bătucite de familie, devenind șefă ASC pe UMF Iași și redactor-șef la „Opinia Studențească“, ziarul ASCR-ului, patronat de CC al UTC. Din această poziție, la 24 de ani, a simțit nevoia să încununeze linia comunistă a familiei printr-o operă trainică, menită să o așeze în panteonul viitorilor porno-politruci de stat și de partid.
Refulările Alinei au produs „Evangheliștii“, o „operă“ utecistă, de nivelul cărțuliei roșii a ateistului bolșevic, în care Cina cea de Taină este prezentată drept o beție ordinară, pe fond muzical de acordeon, iar Iisus este înlocuit de Mungiu cu Baraba, crucificat în locul Său, în timp ce El, avertizat de Iuda, ia cei treizeci de arginți și fuge ca un laș pentru a scăpa de răstignire. Fecioara Maria apare goală pe scenă, în chip de târfă, iar evanghelistul Ioan, prezentat ca un homosexual, își expune fesele dezgolite publicului servit și cu sugerarea unei felațiuni (interesant că Mungiu caligrafiază numele lui Iisus evreiește – Isus – ceea ce înseamnă măgar în ebraică), urmată de comentarii de genul: „- Ai simțit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?“ sau „- Dimpotrivă… e un amant cu totul incapabil…“.
Vulgaritatea tinerei activiste UTC, propulsată de mediul libidinos al activiștilor PCR care încurajau astfel de „opere“ ce se rezumă la batjocorirea fără limite a tot ce este sacru pentru credincioșii creștini, a fost premiată în 1992, iar compunerea sa a primit un premiu ilustrativ pentru nivelul intelectualoid al epocii.
Prin activiștii concentrați la „centrala Soros“, condusă de un turnător al nu mai puțin de două servicii comuniste, Alin Teodorescu, Mungiu a reușit să parvină în rândul „lumii bune“ pentru care copro-cultura a devenit o alternativă de gust a culturii flatulente. În anii care au urmat, fosta activistă a U.T.C. și U.A.S.C.R. își îndeplinește vocația de cerber ideologic, lansată pe orbita politicii de grupuri ieșite din cavernele ideologice scobite de un Silviu Brucan, fondatorul GDS, tocmai pe Calea Victoriei. „Împletirea“ sa cu „Javra“ Hrebenciuc, dată în vileag abia acum de Lăzăroiu, nu face decât să confirme un truism popular: javrele ce se aseamănă se adună.
George Roncea
