În antichiatatea geto-dacă, Revelionul era un ceremonial funerar, ocazionat de moartea și renașterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul. În calendarul tradițional popular, Anul nou este creatția repetată după fiecare perioada de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului. Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era lăsată însă la voia întåmplării; aceasta se hotăra în funcție de sosirea echinocțiilor și a solstițiilor, de începutul sau sfårșitul ciclului vegetal sau de reproducție a unor animale domestice sau sălbatice. În spațiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, pånă în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie și 1 septembrie. Scenariul sărbătorilor de Anul Nou cuprinde două părți simetrice: perioada dintre ajunul zilei de 25 decembrie și miezul nopții de Anul Nou, cånd spiritele malefice ale morților circulă printre cei vii, abundă practicile de pomenire a moșilor și strămoșilor, apar elemente ale unor străvechi practici orgiastice, și perioada dintre miezul nopții de Anul Nou și Bobotează, dedicată curățirii spațiului de forțele malefice, alungării morților, practicilor de divinație, propitiere și profilaxie. Împărțirea ciclului sărbătorilor de iarnă în două perioade (nefast – fast, vechi – nou) este mai putin evidența astăzi din cauza amestecului practicilor tradiționale provocat de mutarea spectaculoasă a nativității (Crăciunul) din ultima zi a ciclului (6 ianuarie) în prima zi a acestuia (25 decembrie).
