Autoflagelare, autoamăgire… AUTONOMIE! (III)

II. Argumente de ordin european

La acest capitol, Laszlo Tokes denaturează sensul politicii de descentralizare și regionalizare practicate în UE, care nu face decât să contribuie la stimularea inițiativelor locale, la accelerarea dezvoltării regionale și la mai buna absorbție a fondurilor și investițiilor, direct de la nivel local, fără angrenarea – nu întotdeauna eficientă și uneori păguboasă – a mecanismelor centrale. Aceasta este o politică eminamente economică, iar nu teritorială. De asemenea, regiunile beneficiază de autonomie CULTURALĂ, pentru mai buna promovare a culorii locale și pentru atragerea turiștilor. Nici vorbă de autonomie teritorială pe criterii etnice!
Tokes combină această realitate generală a descentralizării practicate în UE cu o altă realitate, periferică, aceea a autonomiilor teritoriale acordate de către câteva state europene unor provincii care nu le aparțin de drept, pentru a evita astfel secesiunea. Din sinteza celor două adevăruri rezultă că AUTONOMIA reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât prezentul și viitorul Uniunii Europene, fapt cu totul neadevărat.
Dacă este să îl combatem pe înflăcăratul european de circumstanță Laszlo Tokes, nu trebuie decât să îi replicăm cu aceleași arme, folosind argumente de ordin european. Direcția actuală generală este aceea de UNIUNE și unificare continentală, nicidecum de secesiune. Propaganda europeană ne propovăduiește cu un idealism naiv „tendința naturală a popoarelor europene de a converge unele spre altele în aceeași mare familie, unite printr-un spațiu și printr-o istorie, cultură comune, cât și prin nou-elaborate valori comune“, în timp ce jocurile politice de culise se îndreaptă în direcția federalizării, după viziunea „Statelor Unite ale Europei“. Îmbrățișând naționalismul și secesionismul, secuii nu demonstrează decât că au rămas încremeniți într-un secol deja trecut, fără a putea să se adapteze realităților prezentului. Cum te poți declara pe de o parte european și frate cu alte 26 de popoare din, nu-i așa, „marea familie“, câtă vreme nu poți fraterniza cu un singur popor, cel român, umblându-ți capul numai după autonomie teritorial-etnică și secesiune?
Ar trebui totuși să privim în trecut la declarațiile mult mai incendiare ale celui care astăzi pretinde că arborează un discurs moderat, de bun-simț, în liniile firești ale direcției europene. Oare nu urmărește domnul Tokes prin ideea largă, abstractă, generoasă și pompoasă de „autonomie“ mai vechile sale vise revoluționare de „unire a întregului Ardeal cu Ungaria“? Un scop imposibil dacă îl afișezi public, dar, redus deocamdată la scara Ținutului Secuiesc, de perspectivă în cazul realizării treptate, cu pași mărunți, dar siguri. Cine nu cunoaște schema deja consacrată a tranziției unui teritoriu de la un stat la altul: autonomie – independență și, după caz, unire? Este algoritmul folosit de majoritatea statelor apărute în urma Primului Război Mondial. Este ceea ce se urmărește la ora actuală în Transnistria și în Kosovo. Idei vechi, forme din ce în ce mai variate și adaptate contextului. Nihil novi sub sole.
Însă cei care privesc mai cu atenție așa-numitul Ținut Secuiesc pe harta administrativă actuală a României vor putea înțelege mai mult: cele trei județe din inima țării corespund cu exactitate jumătății estice a teritoriului revendicat și anexat de Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin faimosul Dictat de la Viena. Admițând posibilitatea că această enclavă secuiască din centrul României și-ar dobândi autonomia și, cu timpul, un soi de independență, vom găsi întregul Ardeal strâns ca într-un clește: la stânga – unguri, la dreapta – unguri. Toată zona dintre Ungaria și enclava secuiască ar cădea sub conul unei obscure influențe maghiare. Ar fi începutul sfârșitului. Începutul împlinirii visului profetului Tokes de prin anii ‘90.  
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, se pune întrebarea: de ce o autonomie TERITORIALĂ pe criterii etnice? Ungurii nu sunt oprimați în România, nu le sunt subminate dezvoltarea și înflorirea culturii, identității și particularității lor, beneficiază de reprezentare politică și de acordarea tuturor drepturilor de conștiință etnică, lingvistică etc. (Biserică, învățământ, presă proprii, în limba lor). Ei au parte deja de o autonomie CULTURALĂ, de care s-au bucurat și în perioada interbelică. Aș putea spune chiar că sunt ajutați și încurajați, până la o discriminare pozitivă – românii din cele trei județe, majoritari în țara lor, dar minoritari în plan local, ajungând să se simtă mai puțin susținuți decât conaționalii lor de etnie maghiară. Atunci care ar fi motivele pentru care secuii, care trăiesc de când lumea în bună pace și armonie cu românii, să își dorească o separare și o delimitare atât de pronunțate? Pentru ce această învrăjbire și tensionare a spiritelor, orchestrată de sus, la nivel politic, și nejustificată prin realitățile din teritoriu? Fiindcă știut este că recurgerea la mișcări etnopolitice de separare și autonomie, în condiții naturale, nu se produce decât pe fundalul unui climat injust și de netolerat preexistent, pe fondul unei stări de tensiune și nemulțumire generalizate. Or, aceste premise lipsesc cu desăvârșire și se vede de la o poștă că întregul fenomen este artificial coordonat și amplificat. Într-o Europă în care se tinde spre eliminarea oricăror frontiere și spre o coeziune internațională și interetnică din ce în ce mai puternică, se trezește cineva, înarmat până-n dinți cu argumente pretins europene, să sape noi tranșee ale separării între etnii! Este de-a dreptul aberant, imoral și anacronic!

III. Nevoia secuilor de a își reprezenta interesele

Episcopul Laszlo Tokes susține că o bună reprezentare și apărare a intereselor populației majoritare din cele trei județe depinde neapărat de autodeterminarea și autoguvernarea pe criterii etnice. Cu alte cuvinte, autonomia este condiția sine qua non pentru ca această populație să fie bine reprezentată. De fapt, nu face altceva decât să denatureze din nou adevărul, de data aceasta într-o manieră de-a dreptul grosolană. El asociază o idee justă și de necombătut (aceea a democrației, a dreptului poporului de a guverna în interesul său) ideilor sale necinstite și lipsite de bună-credință.
Interesele secuilor și ale ungurilor au fost constant apărate, ele găsindu-și întotdeauna reprezentare și apărare atât în plan local, cât și central, prin mecanismele democratice românești. În primul rând, Constituția României și toate partidele politice de după 1989 care au vegheat la implementarea și aplicarea prevederilor ei au garantat respectarea tuturor drepturilor minorităților, înflorirea și păstrarea specificului etnic, culorii locale și identității acestora, participarea activă a minorităților în sistemul politic și la luarea deciziilor, implicarea democratică și inițiativele constructive. În al doilea rând și în mod particular, UDMR (care nici măcar nu este un partid politic, având statut de organizație neguvernamentală, dar participând la guvernare fără probleme, deși la limita constituționalității) a participat întotdeauna la guvernare (pe plan local și central), aflându-se mereu la putere din 1989 încoace, indiferent de schimbările politice și alternanța la putere a celorlalte formațiuni. Astfel, o dată în plus, interesele ungurilor au fost întotdeauna plenar apărate și reprezentate cum se cuvine, fără a fi nevoie pentru asta de autonomie teritorială.   

IV. Ridicarea nivelului de trai al populației

Pentru a nu crede lumea că adepții autonomiei sunt doar niște naționaliști și joacă numai cartea revizionismului, dintr-odată lupul a îmbrăcat haina inofensivă a preocupărilor cu caracter profund social. Se inoculează ideea că o guvernare locală ar putea mai bine contribui la valorificarea și gospodărirea fondurilor și la luarea de inițiative în folosul comunității. Aceste probleme corect întemeiate nu și-ar găsi rezolvare decât prin autonomia, repet, TERITORIALĂ. Lucru cu totul fals și exagerat peste măsură. Prin politica europeană a descentralizării și a sporirii puterii în plan local, aplicată și de țara noastră, ridicarea nivelului de trai al populațiilor locale se va produce în toate regiunile României, inclusiv în cele trei județe, fără a fi nevoie de autonomii TERITORIALE, aici fiind vorba în principal de pârghii economice și administrative.
În concluzie, ne putem lesne da seama de fragilitatea unor idei prezentate ca argumente absolute în favoarea autonomiei teritoriale. Drepturile de conștiință și autonomia culturală a minorităților au fost și sunt respectate și apărate. Când însă vine vorba de împărțiri teritoriale pe criterii etnice, nu putem constata decât exagerare, distorsionare a adevărului, amplificare artificială, tensionare, învrăjbire și rele intenții. România este un stat democratic și oferă drepturi egale tuturor cetățenilor săi. Deși unii se doresc „mai egali“ decât restul lumii. Să nu uităm totuși că țara noastră este și va rămâne un stat național UNITAR!