Credința lui Eminescu (II)

Familia de maici și călugări

Dintre fețele bisericești din familia lui Eminescu, doi frați ai Ralucăi au fost călugări (Calinic și Iachift, acesta din urmă fiind stareț) și trei surori ale ei au fost călugărițe – toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia și Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, și o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, așadar, cu o familie profund religioasă – și cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuși.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Jurașcu, sora Ralucăi. Călugăriță la Agafton, iar mai târziu stareță aici, ea l-a urmărit pe poet toată viața. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, ședea acolo cu săptămânile, participa la viața de obște, asculta povești, cântece, întâmplări reale povestite de călugărițe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informația este în toate sursele demne de crezare – și poate că nu e elev care să fi citit "Călin (file din poveste)" și să nu fi aflat că are la bază basme și povești pe aceeași temă auzite de poet la Agafton.
Mai puțină lume știe însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoșani pentru nepoții ei, Mihai și Harietta, care ședeau în gazdă, sora îngrijindu-și fratele bolnav. Comitetul de femei din Iași, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoșani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: "17 ianuarie: … Casa este foarte bună, strada retrasă și aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugărițe: actuala maică stareță Olimbiada Iurașcu, Agapia Gherghel econoamă și Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliți a o da cu 4000 franci și poate cu mai puțin chiar. Maica Olimbiada Iurașcu este mătușa noastră, soră cu mama, și de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătușa, voiește a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugărițelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putință să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuță cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliți a ne muta aiurea.". Și alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la București în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-și prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi frați ar fi avut-o sigur.

Spovedania lui Eminescu

Și mai puțină lume știe, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamț (8 noiembrie, de Sfinții Mihail și Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): "Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…" (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărții de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se).
Nu discutăm acum cele ce țin de această însemnare (am făcut-o în altă parte și vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenția, ca și cântarea de vecernie "Lumină lină", care se regăsește în sonetul "Răsai asupra mea" (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei "Rugăciuni"):

Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca'n visul meu ceresc d'odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mistica creștinismului profund

Pe noi ne domină acest "eu" liric în spatele căruia îngrămădim suferința și trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca "eu generic", ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creștinism profund, asumat, i-o conferă. Și dl Răzvan Codrescu citește acest sonet, și iată cum îl înțelege: "Răsai asupra mea… este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă – ce-și propune să iscodească sufletul poetului – poate însă concluziona și pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât și procesul de elaborare al sonetului în discuție, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se și plânge poetul: "Străin de toți, pierdut în suferința/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian – n. n.ț.)/ Eu nu mai cred nimic și n-am tărie"… Sau în variantă: "Nu cred nimic și asta mă doboară./ Nici în amor nu cred și nici în ură/ și sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură"… în "noaptea gândurilor", poetul simte nevoia unei "lumini"; "tinerețea", "credința", "speranța" pe care le cerșește rămân noțiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum "Ești prea mult înger, prea puțin femeie" (trecut, cu o ușoară ajustare, în "S-a dus amorul") nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mișcătoare "Golgotă a dragostei erotice" din "Răsari să dai lumină", unde nepăsarea iubitei față de "ruga mea fierbinte" îl face să se asimileze de-a dreptul… dramei christice: "Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist")!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul științei numite "mariologie" (știința despre imaculata Fecioară Maria).
Am să amintesc doar atât, că finalul la "Pe lângă plopii fără soț" este: "Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/și noaptea candela s'aprinzi/Iubirii pe pământ".

Icoana Fecioarei Maria

Cum avem noi, prin editori, "candelă", nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbește însă de candela, una singură, aceeași, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăși Fecioara Maria ca descendență ori ca ascendență.
Numai Arghezi în "Psalmul de taină" mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – și în final își dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie și că așa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea și alte versuri din colateralele sonetului "Răsai asupra mea", ca de pildă: "A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a 'ncetat a fi femee", sau, și mai explicit: "De ce nu mai ești înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea… Marie.".
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din "Floare albastră", de pildă" ) – și, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (și am argumentat în cărțile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuși, trebuia să se încheie cu "Rugăciune", așa cum încheie Titu Maiorescu o ediție târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creștină pentru că discută cu atâta insistență divinul feminin.
Altfel, să ne amintim de "Venere și Madonă", versul: "Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin". Aici poetul intră de-a dreptul în discuții teologale, consideră că îngerii au fost făcuți după chipul și asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o "cădere" din om. În 1870, când debutează la "Convorbiri literare" cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informație în domeniul religiei creștine – și avea acele dileme sfâșietoare care stau la baza misticismului său – încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – și a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact așa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio și școala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau și le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins și asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeița iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului "Venere și Madonă" de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit și în scris ("ut pictura poesis", cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecințe etice și morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un "apostat" – și din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuația eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori și un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înțeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuația editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creației eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. 

Eminescu – “circumscris procustian”? 
Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citește și citează chiar din postume.
Ca să vă dați, însă, seama ce efecte pot avea afirmațiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care și l-a postat pe internet: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime”
Ce l-o fi impresionat pe acel internaut care semnează “Claudiu Târziu”? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naționalist creștin rezonabil” plutește ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre.
O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila "Sentimentul religios in poezia lui Eminescu". Poate imi sugerati ceva…”
– iar autorul, Codrescu, îi răspunde tușat: ” Tema e generoasă și, dacă nu ții s-o circumscrii procustian creștinismului și ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădește reală și fascinantă, la punctele de întâlnire dintre spiritul romantic și spiritul folcloric, dintre dacism și creștinism, dintre meditația filosofică și meditația religioasă, dintre lirismul sacru și lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu știu nici o carte care să sintetizeze mulțumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licența fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul "cu dreptul")”.
N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru și lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiția dânsului și pentru “creștinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente. Pr.univ. Nae Georgescu