Acasă Actualitate „Curva” Pacepa – afacerea trădării (XXXI)

„Curva” Pacepa – afacerea trădării (XXXI)

DISTRIBUIȚI

Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu. În această perioadă, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră a trecut în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“.  Menționez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparține, deși subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparținând unuia dintre cei mai influenți și mai importanți jurnaliști americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.

În exclusivitate, membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe și redactorii revistei de specialitate editate de organizația „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foști ofițeri, dar și analizele unor specialiști și cercetători reputați asupra „curvei Pacepa“.

Este necesară o schiță a cadrului politic internațional în care a avut loc „defecțiunea“ lui Pacepa, pentru a înțelege cât stă în picioare din „argumentația“ hagiografilor acestuia, ce susțin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deși este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceaușescu însuși.

Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internațional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendența“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.

Selecțiile din „Dosarul Pacepa“ realizate de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe, au cuprins analize ale istoricului și cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Țăranu, și ale unui alt reputat specialist, dr. Ion Constantin, cercetător științific principal la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.

Acesta din urmă a trasat o linie de demarcație între cazul Pacepa și alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă și aducând argumente ce scot în evidență distincția netă între aceste două cazuri. Mulți dintre apologeții lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l zugrăvi și pe Pacepa drept erou.  Deosebirea dintre cele două situații (și personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.

Spre finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ a mai publicat și un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma, cel mai cunoscut și probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franța. Într-un stil acid și cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma a creionat un portret remarcabil al fostului general comunist, Ion Mihai Pacepa – descris ca „un monstru, o javră securistă“.

Pe lângă toate aceste date, ne-au parvenit și din partea altor foste cadre din structurile contrainformative militare, și nu numai, elemente ce completează profilul fostului general, adulat astăzi de unii dintre reprezentanții de vârf ai unei așa zise societăți civile fondate de un Silviu Brucan, personaj care, ca și Pacepa, provine din aceeași rezervă de cadre a Moscovei „reconvertită“ la „idealurile democrației“, călare pe valul Marii Revoluții Socialiste din Decembrie 1989.
„Curentul“ prezintă astăzi, cu acordul fostului șef al SIE, generalul Ioan Talpeș, părți semnificative ale unor dezvăluiri ale fostului șef al spionajului românesc, în dialog cu jurnalistul Horia Alexandrescu, despre Ion Mihai Pacepa.

Generalul Ioan Talpeș: „Pacepa a fost în solda Moscovei!“

I.T: Spuneam că defectarea lui Pacepa a ajuns să-și pună amprenta asupra mea, mai rapid decât s-ar putea crede, inclusiv asupra carierei mele de cercetător istoric, mai exact chiar în 1978! Când m-am întors din concediu, fiind încadrat la Centrul de istorie și teorie militară, așteptam un răspuns la demersurile care se făceau pentru plecarea în Statele Unite, cu o bursă Fulbright. Fusesem nominalizat pentru o bursă de șase luni, de cercetare și specializare. Obținusem avizul Consiliului Politic Superior al MApN și așteptam aprobarea pentru plecarea în SUA, de la secția de cadre a C.C. al P.C.R., condusă de Elena Ceaușescu. Eu, bineînțeles, aveam acces doar la cadrele eșalonului superior, unde mă prezentam din două în două zile sub presiunea biletului de avion, deja reținut. Răspunsul era invariabil, vino peste două zile, pentru ca, într-un târziu, când devenise plictisitoare insistența mea, colonelul Cristicu, care se mândrea că „m-a îmbrăcat militar“, mi-a zis că lucrurile se complicaseră. La o revenire a mea, omul a explodat pur și simplu, exasperat de ignoranța mea: „Măi Ioane, tu nu vezi că tot spionajul a sărit în aer?! Iar când sunt chemați toți ăștia care au fost trimiși acolo, cum să te mai trimită pe tine? Și cine crezi că se mai duce la tovarășa pentru aprobare?!“…

Insistența mea venea, probabil, din faptul că mă aflam la un al treilea ghinion, având în vedere că în '73 și '74 mi se refuzase de două ori plecarea la o Bursă Humboldt, pe motiv – desigur necomunicat – că aș putea să rămân în Germania. Culmea a fost însă că cei care au fost trimiși în locul meu, cu cele mai înalte aprobări ale Comitetul Central, au preferat să nu se mai întoarcă! Unul dintre aceștia, conferențiar universitar la acea dată, provenea dintr-o familie de ilegaliști și se căsătorise cu fiica unor personalități ale istoriei PCR-ului, prieten la toartă cu ministrul Apărării de la acea dată, Ion Ioniță.
Și, ca să revenim la 1978, iată cum a intrat, de fapt, Pacepa în viața mea, dinamitându-mi șansa unei specializări în Statele Unite, pe care și eu, ca de altfel orice alt cercetător, nu puteam să nu mi-o doresc.

H.A.: Să înțeleg că tocmai asta v-a marcat în abordarea „cazului Pacepa“?
I.T.: Nu, nici vorbă de așa ceva, dar nu puteam să nu reamintesc acel moment măcar și ca pe un joc al hazardului, soarta rezervându-mi șansa de a primi – după repetate refuzuri – nominalizarea în funcția pe care el și-a dorit-o toată viața, inclusiv după decembrie 1989. În schimb, de atunci am urmărit cu atenție scandalul care se declanșase, fie ascultând Europa Liberă și Vocea Americii, fie parcurgând revistele occidentale, care încă veneau la Biblioteca Ministerului Apărării. Am înțeles că era vorba de un eveniment de o duritate extraordinară și m-am și străduit să descifrez ce raționament generase acel act și cărei logici se subsuma o astfel de defectare, tocmai în momentele de apoteoză ale lui Ceaușescu.
H.A.: Există mai multe variante ale momentului defectării efective. Ce știți dumneavoastră?
I.T.: Pacepa tatăl a fost translatorul Mareșalului Malinovski, comandantul trupelor sovietice de ocupație.

Sunt, probabil, singurul om din România care cunoaște în detaliu momentul acela. S-a vorbit mult despre ce l-a determinat pe Pacepa să plece și s-a invocat chiar criza din familia sa, ba despre afacerile sale, despre tablouri – toate aceste informații se regăsesc în dosarele voluminoase de mii de pagini, ale cercetărilor făcute asupra lui și asupra oamenilor apropiați lui, dosare care se aflau încă la SIE când m-am găsit la conducerea acestei instituții. S-a mai vorbit și despre ultima „lovitură“ pe care o dăduse, pentru că era un tip rapace, cu o dorință de îmbogățire incredibilă, ca mulți dintre cei care erau la vremea aceea în jurul lui Ceaușescu și care una „discutau“ și alta practicau. Iar Pacepa, cu atât mai mult, pentru că provenea dintr-o lume exersată în materie de îmbogățire prin orice mijloace, având în vedere că tatăl lui, fost întreprinzător garajist, ajunsese translatorul de la București al Mareșalului Malinovski, care fusese, în primii ani de după război, 1944-1946, comandantul trupelor sovietice de ocupație, deci, practic, starostele României!
Este incredibil cât de ușor trece în explicarea unei astfel de demnități, fiul respectivului. Dacă pentru sine este explicabil un astfel de comportament și proveniență, nu poate să nu mă preocupe lipsa totală de interes a devotaților săi prieteni și susținători, cu toții anti-criptocomuniști și – desigur – inamici ireconciliabili ai foștii Uniuni Sovietice; și … de ajuns.

Deci, tatăl său era un vorbitor perfect al limbii ruse, cum avea să fie, de altfel, și Pacepa, care a învățat ulterior și germana… dar lămurirea unei astfel de faze rămâne în atenția unor abordări viitoare. (va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.