Scandalul provocat de difuzarea publică a conversației lui Sorin Roșca Stănescu și Bogdan Chirieac cu Cătălin Macovei, șeful Agenției Naționale de Integritate (ANI), oferă opiniei publice, la aproape 20 de ani de la abandonarea fostului regim, ocazia de a evalua direct și fără intermediari cam care este „starea de fapt“ a Romåniei de azi. Asta pentru că, în pofida aparenței, nu este vorba doar de un scandal izolat, cu iz particular, ci de o „fereastră“ deschisă neintenționat, prin care romånii au șansa de a înțelege mai bine ca niciodată modul în care „funcționează“ mecanismul noii democrații romånești.
Nu că marea majoritate a populației, din naivitate sau ignoranță, nu ar simți instinctiv că este condusă/călărită de o clasă politică ce se chinuie să afișeze public masca atașamentului pentru valorile sistemului politic democratic. O mască, ascunzând în realitate fața hådă a fostei nomenclaturi, aflată în direct concubinaj și complicitate cu segmentul lumpenar ce beneficiază masiv de experiența condamnaților de drept comun.
Pentru comentariul de față, contextul politico-electoral în care înregistrarea a fost realizată contează mai puțin. Ea are însă darul de a furniza prin inducție informații prețioase, la prima mână, cum se spune, cu privire la un „modus operandi“ cvasigeneralizat în sistemul politic actual. Un adevărat secret al lui Polichinelle pentru că, prin proporțiile metastazice ale corupției, traficul de influență, șantajul, scurgerea intenționată de informații sensibile, actele ilegale de compromitere personală sau instituțională, delațiunea și sperjurul sunt doar cåteva dintre mijloacele practicate, asistate și acceptate de voie sau de nevoie de mai toți factorii decizionali. De aici alterarea la limite extrem de periculoase a însăși substanței și funcționalității structurilor instituționale din Romånia de azi.
Marea famiglie
Șantajul încercat la adresa uneia din instituțiile-cheie îndrituite să investigheze elementele suspecte de corupție din rândul clasei politice, respectiv Agenția Națională de Integritate, nu este o excepție spectaculară, ci regula practicată în întregul sistem. Ca într-un domino sociopolitic de proporții rar întâlnite, în ultimii 20 de ani s-au prăbușit/alterat în raport cu însuși statutul normal de funcționare instituție după instituție, indiferent că aparțineau unei ramuri a puterii sau alteia. În acest mod, sistemul instituțional a trecut din poziția de servant public (public servant) în cea de servant privat (private servant) al unui număr restrâns de grupuri de interese politice, economice și financiare. Cele mai importante instituții ale statului român au fost privatizate în folosul unor nuclee oculte de putere. Este situația clasică definitorie pentru statul mafiot ca stat captiv aflat sub controlul „marii famiglii“. Efervescența și așa-zisul dinamism al vieții politice românești sunt cel mai adesea produsul competiției conflictuale între aceste grupuri de interese care controlează fiecare separat doar anumite sectoare ale sistemului instituțional. Așa se explică toate convulsiile disfuncționale din cadrul unor importante instituții ale statului român și unde se confruntă la modul tacit sau conflictual deschis structuri care în mod normal ar trebui să coopereze sau să se afle pe aceeași poziție. Cel mai spectacular exemplu este oferit de scurgerea intenționată de informații sensibile din cadrul unor servicii secrete ale țării pentru compromiterea sau punerea în defensivă operațională a altora. Sau când dosarele investigative întocmite de o instituție sunt stopate sau blocate de altele în mod artificial, sub pretexte de ordin tehnico-birocratic. De aici ping-pongul cunoscut între poliție, servicii de informații, Parchet și justiție.
Dar nu este numai atât. În originalul sistem „democratic“ românesc, criteriile de bază ale ocupării funcțiilor de conducere în structurile instituționale sunt practic două: validarea apartenenței directe la grupul de interese politic dominant al momentului și fiabilitatea dependenței candidatului față de grup prin deținerea unui volum suficient de informații compromițătoare despre acesta.
Primul criteriu, de altfel și cel mai răspândit în România de azi, ține de modelul sociologic al relațiilor tribale de tipul rudeniei directe sau asociative. În această din urmă categorie se înscrie expansiunea fără precedent în perioada postdecembristă a relațiilor de tipul nași/fini care permit, din motive lesne de înțeles, expansiunea ca dimensiune și pondere a „tribului“, adică a grupului de interese respectiv. Este metoda sporirii șansei de succes într-o lume în care competiția între acestea a devenit în ultimii ani tot mai acerbă. Dacă o organizație nonguvernamentală serioasă și-ar propune să alcătuiască harta acestui tip de relații la nivelul clasei politice românești, imaginea vă asigur că ar fi extrem de șocantă pentru o țară altfel membră a Uniunii Europene. Ziariști investigatori de mare valoare profesională și morală, și când spun asta mă gândesc în primul rând la un profesionist precum Dan Badea (http://badeadan.blogspot.com), au defrișat deja la modul sectorial o parte a acestei configurații. Dar e doar începutul, iar efortul presupune resurse umane și financiare mult mai mari pentru a putea fi finalizat în bune condițiuni. Este clar nevoie de un sprijin financiar extern din partea unei instituții europene de prestigiu.
Sarcini dificile
Odată configurată harta „marii famiglii“ românești, se pune evident problema sanitizării/deratizării sociopolitice a acesteia. O sarcină de mare dificultate având în vedere structura acestor grupuri de interese ce domină azi discreționar viața politică, economică și financiară a României. Relațiile de rudenie și de interes prin asociere ale acestei constelații de structuri de tip mafiot nu pot fi eradicate atâta timp cât elementele-cheie ale sistemului politic și instituțional sunt sub controlul acestora. Reconstrucția cadrului instituțional democratic se poate face doar prin două mijloace.
Primul presupune o amplă activitate de educație civică a marii mase a românilor, menită să-i scoată din condiția de „captivi“ ai operațiunilor actuale de manipulare și dezinformare. În mod paradoxal, deși după 1989 au fost înființate sute de ONG-uri cu resurse financiare impresionante, mai nici una dintre ele nu și-a câștigat, din păcate, notorietatea pe linia obiectivului amintit mai sus. Dimpotrivă, cele mai multe s-au transformat în anexe mercenare ale grupurilor de interese aparținând „marii famiglii“. Revenind la procesul menționat, odată realizat obiectivul renașterii adevăratei conștiințe civice și morale, se impune crearea sub aspect organizatoric a unei formațiuni politice al cărei principal obiectiv ar trebui să fie reformarea și sanitizarea actualului sistem politic. În acel moment votul și alegerile libere vor deveni poarta legitimă a accesului la pârghiile puterii și vor permite finalizarea obiectivului propus: repunerea României în drepturile unui sistem democratic modern.
Al doilea mijloc de reconstrucție și sanitizare presupune o restructurare a sistemului de „sus în jos“ prin decizia curajoasă a unei facțiuni „luminate“ din cadrul actualei „famiglii“ de interese de a-și asuma rolul sanitizării în detrimentul restului grupurilor de interese. Sună a canibalism politic, dar istoria cunoaște destule cazuri reale care au finalizat cu succes obiectivele propuse. Un proces mai scurt sub aspect temporal care ar putea acompania pentru un timp procesul ridicării nivelului culturii politice a marii mase a alegătorilor. Este un tip de tranziție pe care l-au cunoscut chiar și regimurile posttotalitare indiferent de natura ideologică a acestora. Un regim democratic autoritar de tipul, să spunem, al celui din Singapore (și e doar unul dintre exemple) poate contribui serios la accelerarea procesului educației civice și morale a populației și care, în cazul României, se află într-o serioasă derivă. Cei ce se vor opune unei asemenea idei confundă, din naivitate sau ipocrizie, conceptul libertății personale cu anarhia definită ca „mamă a controlului discreționar“ de către „marea famiglie“. Pentru mine, ca și pentru alți analiști autohtoni sau occidentali, este clar că actuala Constituție a fost de la bun început gândită pentru a proteja influența grupurilor de interese ce aveau să se instaleze la pârghiile decizionale ale statului român. Sistemul actual nu are menirea, așa cum se pretinde, să asigure un echilibru rezonabil al ramurilor puterii, ci de a asigura mai degrabă blocajul instituțional atunci când una dintre ramuri ia măsuri ce nu convin grupurilor de interese ce controlează măcar una dintre ele.
Faza critică
România este într-o fază critică în care, pentru reformarea profundă în spiritul valorilor democrației occidentale a sistemului actual, are nevoie de un sistem politic de tipul republicii prezidențiale.
Cu aceasta ajungem la un sector ce exultă în prezent ca mijloc de manipulare și dezinformare a opiniei publice: mass-media. Cu mai bine de 15 ani în urmă am afirmat profetic că invocarea libertății absolute în mass-media românească este un act manipulaționist ce a avut rolul de a servi drept umbrelă psihologică în compensație pentru absența accesului la informații mediatice în fostul regim comunist. În realitate, mass-media postdecembristă a fost parazitată de la bun început de un complex proces diversionist având drept scop controlul percepției publice atât despre trecut, cât și despre evoluțiile curente. Ele au fost totodată paravanul operațiunilor de preluare a controlului politic, economic și financiar de către grupurile de interese născute din fosta clasă politică a regimului comunist în deplină conivență cu fostul segment colaboraționist al birocrației instituțiilor de stat.
Într-o fază ulterioară marcată de altfel evolutiv și de caracterul conflictual acut al relațiilor între nucleele principalelor grupuri de interese ce dominau deja sistemul mass-media au intrat în proces de cartelizare. O cartelizare ce a fost însoțită de epurarea jurnaliștilor care încă mai credeau că pot și trebuie să fie fideli valorilor deontologice și înregimentarea directă, fără perdea, cum se spune, a celor rămași la operațiuni dictate direct de controlorii mass-mediei respective. Audio-vizualul a devenit în ultimii 20 de ani factorul preponderent în formarea sau, mai bine zis, deformarea sub control a percepției opiniei publice. Orice cercetare cu minime pretenții științifice nu poate evita constatarea împingerii percepției publice generale cu preponderență spre zone triviale, vulgare, în detrimentul inculcării valorilor morale și civice ce constituie în mod obiectiv fundamentul unei solide culturi politice individuale. Simpla intrare în contact direct cu alegătorii te face să constați efectul nefast al întărâtării manipulative la adresa unui candidat sau altul pe motive nu numai superficiale, dar pur și simplu ilogice. Dan Badea și alții numesc marea masă a victimelor manipulate „bizoni“. Cred că alegerea termenului invocă spre neștiința multora finalul tragic al busculadei create artificial/manipulativ de către vânătorii de bizoni. Ideal ar fi ca odată „lămuriți“, bizonii să redirecționeze busculada pe direcția manipulatorilor. E greu, dar nu imposibil… Până atunci nu-mi rămâne să constat decât că România se află nu numai pe mâna cui nu trebuie, dar și la discreția unor derbedei ce se vor cu „ștaif“. Discuția dintre Sorin Roșca Stănescu și Bogdan Chirieac cu Cătălin Macovei este în acest sens de un simbolism excepțional pentru „starea de fapt“ a României actuale, cu un calificativ dur la adresa clasei politice și a grupurilor de interese dominante.
