Condamnatii

Condamnarea comunismului ca regim ilegitim si criminal (pe baza Raportului Comisiei Tismaneanu) in plenul parlamentului de catre presedintele Basescu exact la 17 ani de la revolutie si cu cateva zile inainte de intrarea in UE reprezinta adevaratul omagiu adus celor care au murit in decembrie *89 si o dovada ca Romania intra in Europa ca prima tara care-si asuma trecutul comunist si are demnitatea de a se desparti de crimele acestuia, ca si de Holocaust, condamandu-le si socotindu-le nefaste pentru istoria umanitatii. Timpul scurs de la revolutie, dezbaterile si dezvaluirile care s-au produs, marturiile si cartile aparute in aceasta perioada (ca si optiunea pentru democratie a Romaniei) ar fi trebuit, in mod firesc, sa asigure consensul si luciditatea necesare pentru a considera acest demers – o datorie de onoare absolut normala. Faptul ca nu s-a intamplat asa, si ca, dimpotriva, condamnarea comunismului a starnit contestari dintre cele mai violente reuniundu-i pe cei vexati de citarea in Raport (care au devenit automat avocati din oficiu ai crimelor comuniste), cu adversarii personali ai presedintelui Basescu si cu diversi inamici individuali ai adevarului – arata ca raportul societatii romanesti cu regimul comunist inca nu s-a incheiat si ca toti cei care au trecut dintr-o nomenclatura in alta si dintr-o structura in alta sunt inca prizonierii trecutului lor. Ei or fi acceptat poate o condamnare a comunismului – dar fara comunisti asa cum tot ei au impus diversiunile terorismului fara teroristi si ale coruptiei fara corupti. Tot raul spre bine. N-am fi stiut, fara aceasta radiografie a contestarilor, cum stam cu adevarat si daca (si in ce masura) raporturile societatii romanesti cu structurile trecutului sunt de continuitate sau de ruptura. Am fi crezut, poate, ca politicienii au devenit macar mai precauti in a-si dezvalui dedesupturile comuniste. As! PSD si mai ales PRM au reluat minereste diversiunile feseniste din *90. Asta si explica de ce toate incercarile de condamnare a comunismului au esuat pana acum – si nu numai la noi: fiindca in decurs de peste 50 de ani prea multa lume a devenit complice cu el si n-are deloc chef sa-si recunoasca prezenta pe statele de plata ale crimei politice organizate. Prin circul pe care l-a facut in parlament, fluierand si zbierand pentru a apara crimele comuniste ca pe propriile lor bunuri, PRM si CV Tudor s-au condamnat singuri ca militieni ai PCR dovedind ca drumul spre normalitate e mult mai lung decat drumul spre Europa.