Acasă Bref Monica Lovinescu

Monica Lovinescu

DISTRIBUIȚI

Săptămâna Patimilor începe greu: am rămas fără Monica Lovinescu. A murit la Paris, acolo de unde o viață întreagă a vegheat ca nimeni altcineva, împreună cu soțul său Virgil Ierunca, asupra sorții noastre. Despre vocile lor de la microfonul "Europei Libere" s-a spus adesea că erau vocile gurilor noastre mute de aici. Ne flatam singuri. Căci, după cum s-a dovedit după ce ne-am dobândit libertatea, n-am avut și nici nu puteam avea voci ca ale lor. Pentru a avea vocea Monicăi Lovinescu și a scrie ca Monica Lovinescu ar fi trebuit să avem ceea ce avea ea – și nu poate avea oricine: talent și cultură, bună credință și dăruire, luciditate și umor, respect pentru adevăr și consecvență, exigență și îngăduință. Doar un noroc extraordinar a făcut să putem admira toate aceste daruri reunite într-o singură – și unică, într-adevăr, – ființă, care, la rându-i, ni le-a dăruit tuturor învățându-ne cum se supraviețuiește. Știa prea bine că iubirea ei adâncă și aspră pentru noi și pentru țara în care-i sunt îngropați părinții ne găsește nepregătiți pentru adevăr, pentru discernământ, pentru schimbare dar n-a încetat să ni se devoteze și să depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care l-a scris. Monica Lovinescu. Numele său rostit la radio și scris pe o copertă era semnul că suntem bine-cuvântați de ea și bine scriși de ea. Cum ar fi fost dacă Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ar fi fost chemați în țară imediat după revoluție și puși în fruntea unor mari instituții? Cine știe? Absența Monicăi Lovinescu a fost încă un semn – arăta ce fel de "revoluție" a fost și cui a dat puterea: celor care i-au ucis mama, celor care au bătut-o la Paris și care se lăfăie și azi în Parlament și la televizor. Nu întâmplător, televiziunile noastre, foarte îndoliate la moartea Zoei Ceaușescu și a lui Brucan, au ignorat moartea Monicăi Lovinescu începându-și jurnalele cu operația la nas a ministrului Nicolăescu și cu "strategiile electorale" ale unor fii de securiști. Degeaba ne-am plâns adesea, ca să ne scuzăm lașitățile, că n-am avut și noi un Havel. Dacă l-am fi avut, l-am fi batjocorit, așa cum am făcut adesea – de când, între Hristos și tâlharul Baraba, lumea a ales tâlharul. Noi am avut norocul nostru: Monica Lovinescu. Astăzi numele său este scris pe o cruce. Nu ne rămâne decât să-i ducem crucea amintindu-ne cum rostea: adevăratul curaj este cel fără speranță. Dar poate că acolo unde a plecat, îngerul dreptății îi va săruta mâna și pentru noi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.