Faptul ca debuturile in filmul romanesc nu mai sunt asa o raritate, ba chiar reusesc sa adune laurii unor festivaluri, este un lucru imbucurator. Faptul ca obtinerea mijloacelor de realizare a filmului se face, adesea, cu implicarea directa a regizorului a devenit aproape un truism – hulit de unii, acceptat ca unica solutie, de -tranzitie-, de cei care vor, cu orice pret, sa faca film. Printre acestia se numara si tanarul asistent la UNATC, Ovidiu Georgescu.
Filmul sau, 3 pazeste, scris impreuna cu scenaristul Viorel Florean si prezentat in avanpremiera pe 21 martie la Cinemateca, asteapta inca lansarea pe piata, conditionata de obtinerea fondurilor necesare transpunerii pe pelicula. Dar despre problemele financiare, transformate ingenios intr-un fel de slogan sui-generis de promovare (primul film romanesc fara buget), s-a vorbit deja in presa (nu indeajuns pentru a schimba sistemul de acordare a subventiilor CNC, dar suficient pentru a distorsiona receptarea cinematografica a filmului). Un alt element de originalitate manageriala, care isi poate vadi eficienta nu atat in schimbarea mentalitatilor, cat in marketingul cultural, este insotirea premierei de un Manifest, original pentru cinematografia romana, organizat pe puncte si formulat la modul imperativ, cu inerente naivitati si minore contradictii interne, intitulat orgolios Concesia, si de la care chiar autorii isi ofera, cu pragmatism, concesiile de care au nevoie.
Dupa Marfa si banii si Furia, -neorealismul neurotic romanesc- se imbogateste cu inca o fresca a underground-ului de laborator, realizata cu intuitie regizorala si interpretata cu indiscutabila pasiune actoriceasca. Mediul este apetisant pentru ziaristii cautatori de sordid si acreditat de muzica hip-hop autohtona, asadar ar trebui sa aiba un public tinta asigurat.
Filmul lui Ovidiu Georgescu urmareste povestea unei tinere si naive basarabence, Mira (Gabriela Crisu), venita in Romania sa-si caute norocul si esuata in bratele unui traficant de copii si de organe (Gelu/Marius Bodochi), pe care il iubeste orbeste, nebanuindu-i nici o clipa fata adevarata, cu toate ca el o supune celor mai inumane incercari. Dupa ce ii promite ca o va duce cu sine undeva in Vest, Gelu o lasa insarcinata, planuind sa-i vanda, apoi, copilul. Intrucat este prea ocupat ca sa aiba grija de fata, el o lasa pe mana a doi aghiotanti de-ai sai, mici infractori de cartier, care o pazesc intr-o hruba dintr-un bloc in constructie. Tot filmul se axeaza (nu stiu cat de inspirat) pe descrierea lungii perioade de sechestru al fetei, coincizand, pentru ea, cu lunile unei graviditati pline de iluzii neverosimil de fericite si de asteptarea scurtelor si rarelor intalniri cu iubitul. De aici si titlul, un fals joc de cuvinte, care nu desemneaza locutiunea, ci conjugarea, intr-o gramatica ad-hoc, a actiunii de supraveghere a victimei de catre cei 2+1 cerberi.
In pofida punctului 3 al Manifestului (filmul se adreseaza publicului. Scopul lui este sa fie vazut de cat mai multi oameni), scenaristii sunt preocupati aproape exclusiv de sindromul detentiei si al asteptarii, prilej de vaste si inedite improvizatii actoricesti pentru Gabriela Crisu – un real talent! – , dar si de redundante gestuale din partea celor doi paznici, autentici in rol (Serban Pavlu, Rares Parlog), dar a caror prezenta formala in cadru nu este justificata similar de regizor. Nu se stie de ce, povestitorii amana tentativa de evadare a fetei pe ultimele minute ale actiunii (cand apare si suspense-ul), ratand o dezvoltare narativa care ar fi salvat filmul de o anumita staticitate si i-ar fi conferit prilejul unor investigatii mai putin sablonarde si mai dinamice ale suburbanitatii. Aceasta, in pofida unor secvente fara punct de sprijin in restul dramaturgiei (ca aceea a orgiei ori a partidei de sex dintre personaje neidentificabile de la inceputul filmului) ori confuze (ca altercatia sangeroasa cu alti doi marunti traficanti, aparuti ca din pamant) ori a amalgamului muzical din coloana sonora. Unele confuzii se datoreaza si deficientelor tehnice ale acesteia, replicile fiind pe alocuri greu descifrabile – ceea ce este remediabil, in principiu, la transpunerea pe pelicula.
Pe langa setea de real, dar si de puritate (elemente bine balansate dramatic), ceea ce impresioneaza, la o privire de ansamblu, este coeziunea echipei actoricesti si a intregului colectiv de productie – vizibila in placerea jocului si, in acelasi timp, marturisita de regizor – o exemplificare fidela a punctului 1 al Concesiei: -Un film nu se face in primul rand cu bani, ci cu relatii umane-. Iata un caz fericit, sustinut de un colectiv ales fericit, care – sunt aproape sigura – va pasi cu dreptul in cinematografie (romana) si va depasi micile mode, incoerente si sabloane lingvistice (scatologia, ca limbaj -natural- obligatoriu, dar corect gramatical al delincventilor) carora le este inca tributar.
Si sper ca se va depasi si regula nescrisa a debuturilor din cinematograful romanesc al ultimilor ani, obsesia studenteasca a inspirarii subiectelor exclusiv din lumea interlopa (ca garant al autenticitatii si, implicit, al succesului), de parca aceasta ar fi pastratoarea celor mai personale experiente de viata ale autorului. In fond, originalitatea nu o pot asigura structurile formale, ci doar vocea launtrica, transpusa in forme.
Elena Dulgheru
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
