Ali Zaoua, printul strazii

De curand s-a incheiat la Institutul Francez din Bucuresti un festival-retrospectiva a filmului francofon, prilej de a lua cunostinta de pulsul altor cinematografii decat cea franceza din acelasi spatiu lingvistic, cum ar fi cea belgiana, marocana sau tunisiana. Pe langa un medalion al fratilor Luc si Jean-Pierre Dardenne, evenimentul a adus in prim-plan numele unui alt laureat, practic necunoscut in Romania, acela al tanarului cineast marocan Nabil Ayouch, prezent cu capodopera sa Ali Zaoua, printul strazii. Cu toate ca pelicula s-a bucurat de un palmares bogat, printre care Premiul publicului la Festivalul de la Amiens, Marele premiu la Festivalul de la Stochkolm si Premiul juriului ecumenic la Montreal (toate, in 2000), avand in vedere ca promovarea este adesea invers proportionala cu calitatea, cele doua proiectii ale sale s-au desfasurat silentios si fara fast. Si totusi este unul din filmele care n-ar trebui sa lipseasca din nici o cinemateca.

Nume important in tanara cinematografie a tarii sale, Nabil Ayouch s-a impus in circuitul international cu primul sau lungmetraj, Mektoub (1997), candidat din partea Marocului la Oscarul pentru cel mai bun film strain. -Am o metoda foarte personala si extrem de simpla de a constata daca am vazut un film bun sau o facatura – declara Nabil Ayouch. Cand ies din sala de cinema si plutesc in aer, simtindu-ma pe strada ca un strain, distrat si absent, inseamna ca am vazut un film bun… Dupa ce vad o facatura cu pretentii, la iesirea din sala incep sa povestesc vreo istorioara sau sa vorbesc despre marlaniile cutarui sau cutarui om politic-.

Oda inchinata prieteniei pana dincolo de moarte, acelei prietenii simple si totale pe care numai copiii o pot avea, Ali Zaoua este unul din acele filme pentru care cea mai buna recomandare este laconicul -Du-te si vezi!-. Povestea lui se poate rezuma intr-o singura fraza, fraza care inchide in sine tot universul de lirism si tragedie al vietii si mortii unui copil. Patru copii ai strazilor din Casablanca sunt legati printr-o stransa prietenie; dar intr-o zi, in urma unei batai dintre doua bande, Ali, cel mai mare dintre ei, este ucis cu o lovitura de piatra. O singura lovitura. O multime de martori amutiti, infierbantati, cu pietre in mana. Nici un comentariu, nici un vinovat, nici o plangere, nici o razbunare. -Cu o piatra nu poti ucide un om…- – se disculpa Dib, seful uneia dintre bande, in timp ce mezinul (care n-are mai mult de sase ani, sa-i zicem Kwita) nici nu realizeaza semnificatia sangelui de pe fruntea prietenului sau. -A murit Ali?!-. Ajuns noaptea la adapostul din port, la lumina lunii, Kwita

incepe sa rada nebuneste si sa topaie in jurul trupului lui Ali: -Nu a murit, nu a murit, ne pacaleste!-. Numele lui Ali se repeta pe buzele pustilor, care nu-si contenesc jocurile, dar introduc printre acestea unul nou, la fel de serios si de dificil, ca si supravietuirea: cautarea unui cimitir, cumpararea unui sicriu si a unui costum de marinar – caci Ali voia sa faca inconjurul lumii si sa ajunga pe o insula de vis, o insula luminata de doi sori.

– -La vie!-. – -C*est de la merde!- – rasuna cazon in fiecare dimineata, repetat ca un laitmotiv pe fundalul tomberoanelor, salutul membrilor benzii lui Dib, de care se leaga multe umilinte ale pustanilor. -Dar Ali va avea o inmormantare de print – hotarasc ei – chiar daca a trait o viata de caine-. Treptat, eroul lor capata trasaturi legendare, visurile lui devin visurile lor, transpuse de pe foaia de hartie pe bolta cerului instelat, partea cea mai luminoasa din viata lui se topeste in viata lor. Mama prostituata nu poate sa creada ca fiul ei a murit si, ascunzandu-si cu grija maruntisul, il intreaba pe pustiul soios venit sa-i aduca vestea mortii daca Ali miroase la fel ca si el; o studenta frumoasa careia unul dintre pusti ii fura banii devine, gratie unei fotografii ratacite in portofel, logodnica fictiva a acestuia; un baiat cuminte de langa un cimitir, imbracat in haine rituale, explica pedant: -Prietenul tau se joaca cu ingerii. Nu, nu poate fi pe insula cu doi sori, in rai nu exista insule!-. In fine, intalnirea cu un batran marinar in cautare de musi, prietenul secret al lui Ali, le spulbera copiilor orice indoiala in privinta seriozitatii planurilor acestuia. Cu o pila si un ciocan, o barca si cateva scanduri, el ii va ajuta sa-si realizeze proiectul.

Brutalitatea strazii se amesteca cu oniricul, camera de filmat ocoleste cu pudoare, dar in cunostinta de cauza, abjectia si turpitudinea extrema, cand mahalaua se apropie de ospiciu, intr-o dorinta de transcendere a oripilantului si de recuperare a inocentei. Intr-o lumina cruda de inceput de veac, Omar, Boubker si Kwita, insotiti de batranul marinar parasesc portul metropolei marocane intr-o mica ambarcatiune, a carei panza desenata se umfla spre zenit, pentru a disparea intr-un desen colorat de copil, unde o fetita si un baiat se tin de mana pe o insula cat un degetar, luminata de doi sori.

Si o observatie, nota bene pentru oricine ar dori sa abordeze intr-o opera de fictiune lumea copiilor strazii. Pentru realizarea acestui film, al carui casting s-a facut cu copii ai strazii, Nabil Ayouch a lucrat pe teren timp de doi ani cu o organizatie nonguvernamentala de profil.