All That… Chicago

Revenirea in forta a filmului muzical (dupa hiturile Moulin Rouge si Dancer in the Dark, dar si dupa lista de succese ale casei Walt Disney Pictures, precum Mica sirena, Cartea junglei II ori Planeta comorilor, dezvoltate sub aripa genului) este un fenomen incontestabil chiar daca, pentru unii, deconcertant. Desigur, viziunea music-hall-urilor ultimului deceniu este departe de cea senin-dulceaga din deceniile V-VI si de tot acel paradis artificial al filmelor cu Fred Astaire si Ginger Rogers, chiar daca virtuozitatea dansului si spectaculozitatea coregrafiilor aproape ca le egaleaza. Spiritul insa difera. Music-hall-ul anilor 2000 este mai complex, mai problematizant, mai agresiv, exista un fir rosu ce-l poarta direct catre Opera de trei parale a lui Brecht si catre sociologismul rebel al avangarzilor antebelice, din care se hraneste. Cantecele s-au schimbat si ele, ca si expresia fetei actorilor, ca si povestea cantata si, evident, ritmul. Un ritm mai acerb, energic, sarcastic si disperat al apocalipselor de cartier, un video-ritm al frustrarilor si al ambitiilor ametitoare, coborat din strada invadata de rapperi si din coloanele ziarelor de scandal, iar nu din estrada si revistele de life-style.

Tragedie antica invesmantata de Von Trier in melosul psihedelic al lui Bjork (Dancer in the Dark), french can-can in viziunea postmoderna a lui Baz Luhrmann (rock-opera Moulin Rouge), variatiuni pe tema -nemuritoare- a jazz-ului, fie ele ludice (ca in zoosfera lui Balloo) sau existentialiste (ca la Bob Fosse), toate poarta o incarcatura sociala, psihologica, uneori chiar mistica si nelineara, prin care nu se aseamana cu reveriile agreabile ale music-hall-ului de odinioara, pe care, de altfel, le inglobeaza.

Indubitabil, Chicago-ul produs de studiourile Miramax in regia lui Rob Marshall si scenarizat de Bill Condon este, din perspectiva americana (vezi Oscarurile si Globurile de aur), dar si romaneasca (vezi afisele cinematografice si incasarile), cel mai bun film al anului. Conceptia muzicala (John Kander, Danny Elfman), plastica (decorurile: John Myre, Gordon Sim, costumele: Colleen Atwood) si coregrafica (Cynthia Onrubia), melodiile si versurile, contopite in acelasi ritm (de monteurul Martin Walsh), distributia de prima mana (Renee Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere, Queen Latifah) si participarea pasionala a intregii echipe au adus aproape tot atatea premii si nominalizari si fac din Chicago un veritabil omagiu adus -spiritului de jazz-. Filmul va intra, cu siguranta, in manualele de cinema, de teatru liric si de video-arta si in dictionarele de specialitate. Desigur, in spatele suitei practic neintrerupte de momente antologice, de mare spectacol filmic si muzical stau aproape opt ani de munca in studiourile Miramax.

Dar sa vedem care este istoria acestei legende urbane, a povestii morbide si aparent demodate despre coruptia din justitie si inchisori, despre manipularea grosolana prin mass-media, despre publicul cinic si insetat de senzatii, despre degradarea sociala produsa de -combinatia alcool si jazz- si potentata de aburii setei de glorie. Povestea din Chicago-ul lui Rob Marshall are varsta de opt decenii si porneste de la un fapt real.

In 1924, o cantareata de cabaret din Chicago, casatorita, isi omoara amantul, aparent fara nici un motiv. Anchetata de politie, raspunde ca nu stie ce s-a intamplat, intrucat era beata. In inchisoare declara presei ca se iubeau si ca nu avusese nici un motiv sa-l omoare. La mai putin de o luna, o alta tanara in stare de ebrietate, sotia unui mecanic auto, isi impusca amantul, cantand o melodie la moda (de jazz), apoi isi recunoaste crima, sustinand ca fusese in legitima aparare, intrucat victima voise sa o violeze. -Amandoi am intins mana spre arma!-. Ambele ucigase sunt sustinute de o ziarista de la Chicago Tribune, Maurine Dallas Watkins, angajata pentru a oferi cititorilor -o perspectiva feminina- asupra crimelor din oras. Watkins le prezinta ca pe niste tinere dragute si stilate, victime inocente ale alcoolului si coruptiei sociale. Peste cateva zile, cea de-a a doua criminala declara presei ca este insarcinata, obtinand un plus de simpatie a opiniei publice. Ambele femei sunt achitate de instanta, iar povestea graviditatii este uitata imediat.

Pornind de la cele intamplate, Maurine Watkins scrie o piesa de satira sociala, o comedie neagra intitulata The Brave Little Woman care, cu titlul schimbat in Chicago, are mare succes pe Broadway si este imediat cumparata de Hollywood, unde Cecil B. De Mille realizeaza prima versiune (muta) a filmului Chicago. Se intampla in 1927 si protagonisti erau Mack Senett si Phyllis Haver. In 1941, rolul criminalei melomane si alcoolice insetate de glorie o tenteaza pe Ginger Rogers, drept urmare este produs primul music-hall dupa cartea Maurinei Watkins (intitulat dupa numele protagonistei, Roxie Hart). Mai tarziu, subiectul il atrage pe Bob Fosse care in 1975, impreuna cu vechiul sau colaborator, compozitorul John Kander (Cabaret; Kramer contra Kramer; New York, New York) si cu textierul Fred Ebb, creeaza cantecele si versurile si transforma piesa intr-un spectacol de music-hall de mare succes pe Broadway. Dar genul filmului muzical este in declin si celebrul regizor si coregraf nu reuseste sa atraga atentia studiourilor pentru producerea filmului. Initiativa sa, ale carei roade le vedem acum, va fi reluata abia in 1994 de studiourile Miramax.

In descendenta stilistica, Chicago-ul lui Rob Marshall porneste de la Cabaret si All That Jazz ale lui Bob Fosse, de unde preia patosul si senzualitatea blazata, realismul social si obsesia mortii, carora le adauga un plus de umor negru si de estetica expresionista. Succesul si ingeniozitatea lui Lars von Trier din Dancer in the Dark il inspira pe Marshall sa combine si el planul realitatii -vorbite- cu cel al fictiunii -cantate- (o inovatie pentru genul muzical, in care, in general, actorii isi dau replicile cantand in -planul real-). Dar realizatorii nu se opresc aici. Compozitorii Elfman si Kander imprumuta chiar o gaselnita din Dancer in the Dark, anume generarea ritmului si a melodiei pornind de la sunetul picaturilor de apa cazand in robinetul celulei, combinat cu pasii bocancilor pe coridorul inchisorii, amplificate electronic si sustinand marturisirea patetica a condamnatei/condamnatelor la moarte. Astfel, lui Lars von Trier si Bjork (autoarea muzicii din Dansand cu noaptea) li se datoreaza cel putin prologul celei mai tulburatoare si mai complexe piese sonore si coregrafice din Chicago (-Cicero, Lipschitz…-). Desigur, diagonalele culturale pot continua, ele nu anuleaza unitatea si originalitatea operei in sine, filmul prezinta o multime de momente antologice, care ar putea fi disecate de iubitorii de analiza si de doritorii de a sti mai multe despre tehnicile genului.

Si daca tot vorbim despre muzica si moarte, sa nu uitam ca, in timp ce piesa lui Maurine Watkins facea furori in America, personajul care a inspirat-o pe venala Roxie Hart se stingea in singuratate, la numai 24 de ani, intr-un sanatoriu. Pentru Von Trier, acesta ar fi fost sfarsitul filmului. Dar acela n-ar fi fost Chicago!