Amintiri despre un mare muzician

In seria manifestarilor dedicate centenarului Aram Haciaturian, Muzeul National George Enescu a gazduit vernisajul expozitiei care, sub genericul Aram Haciaturian si muzicienii romani, ofera numeroase repere extrem de interesante si diverse ce marcheaza colaborarea si chiar prietenia compozitorului cu muzicieni romani care, fie i-au fost studenti la Conservatorul din Moscova (Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Theodor Grigoriu), devenind apoi, la randul lor, maestri de anvergura internationala, fie l-au insotit adesea in vizitele pe care le-a intreprins in Romania mijlocului de veac XX. Documentele, selectate din arhiva muzeului, dar mai ales din colectii particulare, alatura, intr-o prezentare mozaicata, bine gandita de catre muzeografii Constantin Dragoi, Cristina Andrei, Rodica Anghel, Nella Modrea in colaborare cu Madeleine Karakasian, partituri cu autograf, fotografii -istorice- reprezentandu-l pe maestru alaturi de cei deja amintiti, dar si de Ion Dumitrescu (in acei ani presedinte al Uniunii Compozitorilor), baritonul David Ohanesian, pianista Ilinca Dumitrescu, violonistul Ion Voicu etc., precum si cateva desene inspirate si sugestive semnate de Silvan Ionescu.

Evenimentul a fost prefatat de cuvintele pline de caldura si emotie rostite de muzicieni sau ziaristi care, in timp, au avut privilegiul sa-l cunoasca pe Haciaturian sau, pur si simplu, sa-l aplaude atat in calitate de compozitor al unor pagini devenite celebre (sa amintim doar baletele Gayaneh cu al sau inegalabil Dans al sabiilor sau Spartacus – melodia decupata pentru genericul unui serial de mare succes devenind emblematica) sau de dirijor al propriului sau Concert pentru vioara si orchestra, interpretat, la noi, in prima auditie, de catre George Enescu, moment evocat de cercetatorul istoric Tigran Grigorian.

Directoarea muzeului, gazda a intalnirii la care a participat un numeros public, pianista Ilinca Dumitrescu, a subliniat faptul ca -avem nevoie de o redimensionare a personalitatilor culturii veacului XX-, poate si prin prisma faptului ca Haciaturian se numara printre creatorii -al caror loc nu este inca, in istoria muzicii, acolo unde s-ar cuveni, dar este cert ca, prin muzica sa, va dainui, pentru ca aduce o inedita imbinare a filonului folcloric armean destul de sofisticat cu elementele tehnicii moderne de compozitie-. Pianista, studenta la randul sau la Conservatorul moscovit, a avut bucuria sa-i fie in preajma si pentru ca, asistand la cursurile sale de compozitie, era adesea solicitata sa cante, la prima vedere, lucrarile discipolilor lui, intelegand astfel in profunzime ideile si conceptiile fundamentale care au caracterizat intreaga activitate creatoare si pedagogica a maestrului. -Muzica lui este un tumult de bucurie pe care o raspandeste in jur, el insusi fiind plin de viata – nu-mi vine sa cred ca acum aniversam centenarul nasterii sale-.

O ampla evocare a omului Aram Haciaturian s-a regasit in prezentarea Madeleinei Karakasian care, in calitate de ziarist, dar si de reprezentant al Comunitatii Armenilor din Romania, a avut ocazia sa-l cunoasca la Erevan si apoi sa-l insoteasca prin Bucuresti inca de la prima sa vizita in tara noastra, cu prilejul primului Festival Enescu, in 1958 (cand a asistat si la premiera operei Oedip), revenind apoi la editia din 1964 si ca membru in juriul Concursului Enescu – sectia vioara, Premiul I fiind obtinut, atunci, de Claire Bernard, violonista franceza alaturi de care, un an mai tarziu, a inregistrat, la Electrecord, Concertul sau pentru vioara, la pupitrul Orchestrei Cinematografiei, disc preluat de Philips (de altfel, Haciaturian a inregistrat la mari case de discuri precum DECCA, EMI, Grammophone si, bineinteles, Melodia-Moscova), dirijand ansambluri de renume printre care si Filarmonica din Viena (nu doar ca prieten al legendarului Herbert von Karajan). -Era prieten si cu Sophia Loren sau cu Charlie Chaplin, dar si cu Paul Constantinescu, Mihail Jora sau George Georgescu, pe care il considera <un neintrecut dirijor al Simfoniei II – oriunde o interpreta in lume, imi expedia o telegrama prin care imi confirma succesul>-. Interesant de mentionat este si faptul ca, in 1945, -Lev Oborin si David Oistrah, aflati in turneu la Bucuresti, i-au adus lui Enescu o cadenta scrisa de Oistrah pentru Concertul lui Haciaturian pe care, in 18 martie 1946, maestrul roman l-a interpretat la Ateneu, pentru ca apoi sa reia partitura la Moscova-.

Presedintele Uniunii Armenilor din Romania, Varujan Vosganian, a dezvaluit celor prezenti faptul ca, inca din copilarie, a cantat la pian piese de Haciaturian, pe care acum le invata si fiica sa. Inteligent, diplomat, cu un umor fin, a amintit faptul ca primul profesor al compozitorului armean a fost, de fapt, calugarul Komidas, spiritul acestuia fiind preluat de Hacituarian care, asemeni lui Sostakovici, profesorul sau din Conservator, a fost apoi persecutat in perioada in care cei doi creatori au fost acuzati ca s-au lasat influentati de curentele decadente europene, asumandu-si riscurile avangardei – -dar in Armenia a existat Universitate inca din secolul II, iar zeci de mii de manuscrise armene datand din Evul Mediu se afla in mari biblioteci din lume, deci… cred ca europenii au invatat de la noi…-.

Parintele arhimandrit dr. Zareh Baronian a dorit sa aminteasca si faptul ca valorile raman valori si dincolo de hotarele vietii, nefiind posibila (si nici indicata) o ierarhizare a acestora, pentru ca fiecare in felul sau este unica, dar si ca, in acest an, se implineste deopotriva un sfert de veac de la trecerea in nemurire a compozitorului Aram Haciaturian, pe care, de asemenea, l-a cunoscut la Erevan, descoperindu-i sufletul nobil, privirea profunda, mersul aparte.

Pornind de la ideea ca Haciaturian se va afla, totdeauna, in -corola de lumini a lumii-, muzicologul Vasile Donose a dorit sa realizeze o paralela intre Enescu – cel care -s-a ocupat de destinul omului in al sau Oedip- – si Haciaturian care a scris Spartacus, aducand din Roma eroul care a luptat impotriva sclaviei, dar si Gayaneh, care se refera la revolta omului impotriva a tot ce inseamna asuprire, deci omul Haciaturian a fost sensibil la viata si existenta semenilor sai. Pendularea intre tristete-jubilatie, melancolie-durere, relatia dintre folclor si tehnicile complexe de compozitie se regasesc permanent in creatia sa. Nu exista popoare mici si mari, ci culturi mari si… nesemnificative-.

Ziaristul Dik Baboian a amintit ca a avut ocazia sa aplaude creatia lui Haciaturian atat la Bucuresti (inca din 1939, cand tatal sau a organizat la Sala Dalles o seara sub genericul -Muzica Armeniei-, in cadrul careia Toccata s-a bucurat de un succes aparte), apoi in China sau in Egipt, iar compozitorul Doru Popovici a evocat intalnirea sa providentiala cu maestrul armean care, pe plaja de la Eforie, i-a dezvaluit faptul ca, pe langa folclor si muzica impresionistilor, a studiat si creatia lui Bartok si Stravinski (din -perioada rusa-), anticipand, vizionar, multe dintre schimbarile majore care s-au petrecut ulterior.

Ambasadorul Armeniei, Yeghishe Sargsyan, a mentionat faptul ca UNESCO a declarat -Anul Haciaturian- in 2003, citand, totodata, afirmatiile referitoare la personalitatea si creatia maestrului aniversat, semnate de Sostakovici si Hemingway, care, gratie muzicii sale, a -descoperit Armenia – trebuie sa fie una dintre cele mai frumoase tari din lume-.

Firesc, evocarile au alternat cu secvente muzicale decupate din creatia maestrului, pianista Ilinca Dumitrescu interpretand partea a II-a din Sonata pentru pian (a carei partitura a primit-o, in 1965, din partea compozitorului), sonurile delicate, cu parfum oriental, arpegierile evocatoare alternand inspirat cu involburari si secvente acordice agitate, intr-o scriitura bogata, complexa, de mare efect, asemeni Toccatei pe care solista a abordat-o cu aceeasi stralucire, reliefand ritmica percutanta, spectaculoasa in finalul masiv, in fortissimo. In compania fagotistului Vasile Macovei, a cantat apoi Adagio din baletul Gayaneh si o piesa -in stil popular-, ambele in aranjamentul realizat de partenerul sau de scena.

O adevarata surpriza a fost Dansul sabiilor in versiunea pentru… saxofon si pian, in care Adrian Petrescu (la pian Iosif Ion Prunner) a oferit un adevarat -foc de artificii- – performanta entuziast aplaudata.

Vom mai avea prilejul sa ascultam muzica lui Aram Haciaturian in programele de concert derulate in acest an centenar, dar detaliile despre omul si muzicianul omagiat, decupate din amplele alocutiuni rostite in acea seara, organizata in colaborare cu Ambasada Republicii Armenia din Bucuresti si cu Uniunea Armenilor, precum si imaginile incluse in expozitia care va ramane deschisa publicului pana in 25 martie sunt elemente binevenite pentru a-l cunoaste si intelege pe omul Haciaturian, ale carui trasaturi definitorii se regasesc, firesc, in intreaga sa creatie.