Asterix si Obelix. Misiune: Cleopatra

Amatorii de comedie de calitate este bine sa nu rateze ultimul film din seria Asterix si Obelix, subintitulat Misiune Cleopatra, scris si regizat de Alain Chabat.

Initiativa de acum cativa ani a producatorului Claude Berry, de a trece de la celebra varianta animata Asterix si Obelix (adaptare a serialului de benzi desenate creat de Rene Goscini si Albert Uderzo) la una cu personaje reale se inscrie intr-un curent mai general, nu intotdeauna inspirat, de refacere sau continuare cu personaje reale a unor seriale de desen animat. Ideea nu este neaparat fericita, pentru ca un erou de film desenat (de tip occidental) isi extrage simpatia, de obicei, din calitati specifice cartoon-ului si usor reprezentabile cu ajutorul acestuia (bazate pe mobilitate fizica si expresivitate faciala exagerata, ubicuitate etc.), atribute greu si penibil de copiat de actorii reali, chiar daca imaginea lor este apoi postprocesata cu variile facilitati ale infografiei. Remake-ul -humanoid- va pierde, aproape inevitabil, din caracterul aerodinamic de ansamblu al montarii, ca si din conotatiile stilului grafic, definitoriu pentru orice desen animat, avand astfel mari sanse sa alunece catre o mizanscena de opereta (vezi Aventuri in epoca de piatra cu personaje reale) sau de un realism insipid (101 dalmatieni cu Gerard Depardieu versus versiunea clasica Walt Disney). Si, totusi, acest din urma exemplu s-a salvat cat de cat prin impunerea (mai ales la nivel de design) unui personaj suficient de flamboaiant, ca sa concureze cartoon-ul, si anume bine mediatizata Cruella Deville. Asadar, una din retetele de supravietuire a adaptarii -humanoide- este promovarea unui personaj suficient de excentric sau de hazos pentru a fi memorabil. -Cruella- lui Asterix si Obelix a fost, de la prima serie (1998), Gerard Depardieu, care a dat un plus de culoare si lui 102 dalmatieni ai lui Kevin Lima (2000) si pe care il putem revedea acum in inconfundabilul rol al lui Obelix. Situatia lui Asterix si Obelix este, oricum, mai avantajoasa, intrucat comicul seriei se bazeaza, in mod esential, pe limbaj, gagurile gestuale sau fizice fiind doar un supliment al… -potiunii magice-. Cu alte cuvinte, flerul producatorului Claude Berry (care a lucrat cu nume celebre ca Eric Rohmer, Milos Forman, J.-J. Annaud, Almodovar, Patrice Chereau etc., fiind, din cand in cand, el insusi regizor) este mai bun decat al altora. O spune si actorul Alain Chabat, regizorul episodului Asterix si Obelix. Misiune: Cleopatra, care recunoaste ca a fost ales in aceasta functie ca urmare a pasiunii sale pentru Asterix. -Asa ca am regizat un film si, in acelasi timp, mi-am realizat un vis din copilarie… si ne-am distrat grozav!-. (Ce important este, dupa cum vedeti, ca regizorii sa fi avut in copilarie vise placute! Atentie, mame! Atentie, MTV!).

Revenind la film, voi incerca sa scot in evidenta cateva repere ale comicului acestei parodii de revazut. Unul dintre ele, ne sufla savant si hatru Alain Chabat (in interviul pus la dispozitie de Independenta Film, distribuitorul peliculei in Romania), este -stilul bland de denuntare- in dialogul dintre culturi. Prin -lipsa de respect, dans si denuntare-, culturile pot, zice Chabat, -sa se amestece, sa se ajute si sa se imbunatateasca reciproc-. O simpatica teza postmoderna care, fara sa-si propuna sa fie neaparat veridica, se dovedeste o mina de aur in parodie, daca e exploatata de cei ce o impartasesc.

O amorfa masa de sclavi asuda din greu, disciplinata de ritmul fara oprire al bicelor, intrucat trebuie sa predea la cheie, in timp de trei luni, magnificul palat al Cleopatrei; dar iata ca, inca inainte ca potiunea magica sa-si ofere avantajele, o alta minune isi face loc: echipa de salahori in sandale cade deodata prada unei revelatii -din viitor- si cateva sute de oameni incep sa danseze la unison in ritm de rock-and-roll – dans foarte periculos, intrucat duce la -lipsa de respect si denuntare-, adica la formarea unor pichete de greva (conduse, desigur, de o -ea-) care cer zgomotos reducerea zilei de munca si a ritmului loviturilor de bici… -Monumentalul- Depardieu, atarnat de nasul Sfinxului egiptean, pe care (nas) desigur ca il va desfiinta, poate ca nu creeaza imaginea cea mai comica pentru un film cu personaje reale si cu un montaj traditional (dar nu e vina lui!), in schimb un bazar oriental in care se vand bibelouri cu sfincsi, cumparate de turiste japoneze in sari-uri, parca extrase dintr-un pliant de turism, este tipica pentru genul de umor pe care am incercat, cu ajutorul lui Alain Chabat, sa-l definesc. Ori siesta cuplului Asterix&Obelix in legendara Galie, cand -matematicianul- Asterix incearca sa determine traiectoria de cadere a soldatilor romani propulsati de un -bland- bobarnac al impregnatului in potiune, Obelix… -Lipsa de respect, dansul si denuntarea- din Asterix… au fost intotdeauna impregnate de patriotismul cocosului galic, care a avut tactul si inteligenta sa-si imbrace ironia in blandete si elegante referinte culturale, ceea ce este foarte postmodern si… frantuzesc.

Sa nu uitam, desigur, sarea si piperul aproape ale fiecarei replici, generate de gimnastica lingvistica a recitirii vocabularului modern in structuri fonetice latinizante: Edifis, Artifis, Exlibris, Dogmatix, Jimmihendrix, Ideeefix, Tividinus, Antivirus, Francorus… toate acestea sunt nume de galezi, de egipteni, de mauri, de catei, de pirati, de soldati romani… Nu in ultimul rand, replici-slogan, extrase din limbajul publicitar al telefoniei mobile, asezate in gura personajelor antice, ori viceversa, -glumele din hieroglife-, accesibile doar -celor mai invatati egiptologi- (daca e sa-i dam crezare lui Chabat) si vizand mecanisme ale mentalitatii contemporane intregesc un tablou parodic -multicultural-, -multiepocal- si -multiistoric-, decomplexat, lucid si savuros, care reuseste sa acopere gama cea mai larga de asteptari ale spectatorilor pretentiosi din toate categoriile profesionale.