-Chivotul rus- – In cautarea radacinilor sacre ale istoriei

Dincolo de miscarea in sine, de directiile pe care le imprima si pe care poti avea uneori bucuria sa le vezi fructificate, un festival s-ar putea rezuma la filmele cu care ai ramas. Simplist vorbind, una dintre concluziile Viteazului de aur este, cel putin pentru mine, Chivotul rus.

Putina lume stie ca filmografia lui Aleksandr Sokurov numara peste patruzeci de pelicule. Considerat cel mai original cineast rus contemporan, continuator declarat al liniei tarkovskiene (de care, la o analiza mai subtila, se departeaza net), regizorul petersburghez nu se lasa usor surprins de camerele de filmat ori de alte curiozitati ale mass-media. Personaj discret, putin iubitor de publicitate, el face parte din mica familie de cineasti pentru care creatia este o asceza. Personalitatea sa artistica se aseamana mai mult cu cea a solitarilor eroi ai peliculelor tarkovskiene decat cu cea a lui Tarkovski-regizorul – sociabil, nelinistit, charismatic, polemic si efervescent, vesnic inconjurat de prieteni. Ii apropie insa, pe langa intransigenta profesionala, atractia spre realitatile nemiscatoare de dincolo de vizibil, dar si meditatia profunda si foarte personala asupra istoriei – sporadic exprimata pe pelicula de Tarkovski, reluata aproape programatic de Sokurov, initiatorul unui ciclu de portrete de camera -in gros-plan- ale tiranilor lumii.

Din fericire pentru ochiul doritor de rasfat ori pentru spectatorii formati intr-o -gandire pozitiva-, lumea din Chivotul rus se afla la cel putin un secol-doua distanta de epoca razboaielor mondiale si a marilor dictatori, intunericul fatidic din Moloch si din Telet (Vitelul) inca nu a cuprins-o, lumea danseaza in crinoline printre oglinzi venetiene, da onor imparatului in salile palatului de iarna, cu toate ca aburul de vitriol al cumplitului secol XX emana discret din peretii Muzeului, din toata osatura establishment-ului imperial. Totusi, doar un strain adulmeca mirosul otravii. Un occidental, un diplomat de cariera, un spion, intelectual rafinat si flegmatic, cinic, vesnic nemultumit de -exponatele- istoriei si ale societatii -barbare- care il inconjura. (Conform conventiei filmului, el este invizibil, dar nu si pentru spectatori). Toti ceilalti, imbatati de fastul aulic, debusolati ori, pur si simplu, inscrisi iremediabil in menghina istoriei, continua sa danseze, sa flirteze, sa taifasuiasca prin catacombele palatului ori prin saloane, fara sa stie incotro se indreapta. Conventia filmului este simpla, iar trama, nonconflictuala. Scenariul, scris de Anatoli Nikiforov si Aleksandr Sokurov, s-ar fi putut intitula -calatoria in timp a doua personaje invizibile prin Muzeul Ermitaj-, in cautarea radacinilor istoriei si ale civilizatiei (ruse). Istoria Ermitajului incepe, se stie, o data cu Sankt Petersburgul, adica o data cu domnia lui Petru cel Mare. Conflictul consta in dialogul a doua atitudini diametral opuse asupra civilizatiei ruse, sa le zicem liberala/traditionalista, rusofoba/rusofila, fiind obiectivat de polemicile in jurul unor tablouri celebre, ale unor scene de gen ori chiar asupra unor stiluri decorative unanim acceptate de istoria artelor. Un personaj invizibil si cu identitate nedeterminata, a carui unica amprenta este vocea, nimereste, alaturi de alt personaj invizibil (dar pe care spectatorii il vad), in catacombele palatului de iarna din Sankt Petersburg, actualul Ermitaj. Impreuna, cei doi incep o calatorie care urca din subsolurile lugubre ale cladirii in spatiile pe atunci locuite de familia imperiala, in saloanele de dans si in cele de receptie, dar si in buduoare si cancelarii, pentru a sfarsi (singurele momente in plein air) in gradina acoperita de zapada din jurul palatului. Cel de-al doilea personaj invizibil, fostul diplomat, are un model istoric determinat – declara regizorul – este marchizul francez De Custine, autorul unor memorii de calatorie putin elogioase despre Rusia (-La Russie en 1839-), ca despre un pol al lipsei de civilizatie, cultura, demnitate, igiena, inteligenta, educatie etc. Atitudinea, desigur, este preluata in spirit, iar nu in litera, altfel ar fi starnit ilaritate si nu ar fi onorat defel profunzimea de intelegere a marchizului. Sa ne amintim de jurnalul de calatorie in Africa al lui Alecsandri, scris cu cateva decenii mai tarziu, sub impulsul aceleiasi curiozitati, specifice epocii, de a cerceta etnii necunoscute de pe pozitiile de forta ale -civilizatiei superioare-.

Sokurov deconstruieste pilonii poleiti ai gloriei imperiului rus, pune in discutie valori si personalitati unanim acceptate ale istoriei, dar deconstructia sa are o noima si un hotar: adevarul. Mania deconstructiva a intrusului se opreste la intalnirea cu sacrul, cu ceea ce evoca radacinile adanci ale civilizatiei (nu numai ruse): un El Greco reprezentandu-i pe Sfintii Petru si Pavel, silueta imaculata a fostei cneaghine, monahia si viitoarea mucenita Elisabeta trecand tacuta pe culoare, familia ultimilor Romanovi, la putina vreme inainte de martiriu, cu cele patru copile invesmantate in lumina, luand ultima cina in palat. Sunt scene la care comentariul verbal (pana atunci abundent, uneori polifonic) dispare. Singura reverenta este cea imagistica, exprimata printr-o lumina ce castiga in pregnanta pe masura avansarii din catacombele frivole ale barocului, pentru a exploda in zarea de azur rasarita deasupra gradinii in zapada. O replica enigmatica, -Adio, Europa!-, lasa loc genericului final si comentariilor fara final ale carturarilor, fariseilor si culturologilor de toate culorile.

Transanta, incomoda, defel reverentioasa fata de conationali, provocarea lui Sokurov lanseaza o furtuna de idei legate de concepte precum patriotism, etnicitate, adevar istoric si idolatrie moderna. Dincolo de despoti -luminati- sau intunecati, dincolo de armatele de functionari, exista o sfanta a sfintelor fiecarui popor. Exista un altar, o sfanta radacina, o axa a lumii, chezasa a mantuirii popoarelor. Suntem noi (occidentali, rusi, ortodocsi sau neortodocsi) adunati in jurul acestui axis mundi-axis populi, in jurul Altarului? Ori orbecaim in intuneric? Ce ne trebuie ca sa revenim, ca popoare, in lumina? Iata intrebarile lansate de film, iar raspunsul il intrevedem, -cei ce au ochi sa vada-, in ultimele minute-lumina ale celui mai lung cadru-secventa din istoria cinematografului.