Colectia de vise

O lume primitoare si stranie te intampina zilele acestea la Galeria Apollo. Picturi, desene, colaje, picturi-obiect, tablori-tapiserii. Culori intense, in armonii contrastante de multe ori, se desprind dintr-o -garderoba- a Venerei ce se substituie, de fapt, ideii de feminitate cu insemnele ei agresiv-erotice si amuzat-ironice. Curbele corpului deseneaza fie o postmoderna zeita a frumusetii, fie pe cruda Medeea, fie pe fiicele lui Hugo, fie o serie (Quinta de pica) de carti de joc. Sunt despartite unele de altele prin mirifice peisaje-constructii mentale: Treptele diminetii, Zenit, Gradina pe Indus, Templu in Lahore, constructii piramidale, in trepte, al caror sens ascendent de jocuri geometrice cladeste un univers in care visul, pasiunea comunicarii cu lumea, bucuria existentei se impletesc cu rafinata intelectualitate a Teodorei Stendl.

Alaturi, Ion Stendl continua preocuparea sa pentru portretul artistului – creator de forme. Artistul si modelul. Idee de sorginte renascentista, cum sunt si citatele multiple din arta acestei perioade pe care le intalnim plasate in cu totul alt context, generator de reflectie, dar si de induiosata nostalgie si zambet amuzat. Messer Buonarroti, intrupat din creatiile sale, ne povesteste dubla conditionare a artistului: demiurg si creatie a propriului demers contructiv. Pana la el insa, pana la aceasta contopire a lumilor, a constructorului si a constructiei intr-un singur corp, Intarsii in memorie, istoria exercitiilor de stil (Cutia de pictura), nevoia de subordonare a lumii propriilor unelte (Ipotenuze) sau citatele literare transpuse in forme palpabile (Iubire, bibelou…) traseaza povestea devenirii. Ion Stendl revine, aparent redundant, la studiul clasic. Notatiile lui pe ardezie sunt revederea preocuparilor lui Leonardo da Vinci, ca si Hydrargyrum, iar Tactil ne poarta cu gandul la dorinta imperioasa a artistului de a-si apropria o lume de ganduri, de forme, de idei si idealuri care au construit Europa moderna.

S-ar putea crede, din ceea ce am scris pana acum, ca lucrarile lui Ion Stendl sunt reveniri la modalitatile clasice de constructie formala. Nimic mai fals. Inteaga lui creatie din expozitie este pusa sub semnul postmodernismului. Declarat. Daca, la Teodora Stendl, citatul cultural pare a fi dictat de o nevoie a calmului, a echilibrului, a impacarii cu sine si cu lumea, la Ion Stendl el are o incarcatura intelectuala marcata. Plasarea in postmodernism este rezultatul unei introspectii cu dublu sens: este, pe de o parte, un exercitiu de admiratie, pe de alta, unul de demitizare, de repunere, in conceptie moderna, a unui semn de egalitate intre creatorii din toate timpurile, din toate locurile. Artistul se scruteaza continuu, isi aproprie lumea inconjuratoare, cu respectul pentru zona ei spirituala si cu nevoia de a poseda latura ei palpabila (poezia relicvei zdrentuite din ciclul Cartilor-Obiect).

In catalogul expozitiei, cei doi artisti publica un fel de profesiune de credinta. -Nenumarate tufe de trandafiri, diafan colorate; hatis de boschete de la griul cel mai pal de verdele-negru. (…) Printre ramuri vad inorogi cu cornul in alb si rosu, cai inaripati, coloane sparte la umbra carora se odihnesc nimfe. (…) Ziggurate negre, aurii, cu trepte multicolore, ce ajung pana la cer. Ma plimb in vis sau cu gandul in aceste gradini secrete, pe care apoi le tes, le colez si le desenez (cateodata in mici carticele) spre a le putea oferi candva precum o floare-bucurie.- Marturisirea Teodorei Stendl lumineaza pentru privitor motorul actului ei creator: nevoia crearii unei lumi conforme propriului vis, propriilor aspiratii, propriei nevoi de fericire.

Tot o plimbare face, dupa cum singur afirma, si Ion Stendl, dar lumea peregrinarilor lui este aceea a unui joc secund. Raportarea lui se face nu la fericire, ci la nevoia de autodefinire intr-un spatiu mai larg decat acela al propriei existente. O nevoie de universalitate marcheaza comunicarea sa cu lumea, lumea in care exista, lumea pe care o inglobeaza in propria fiinta, lumea care va trebui sa-l cuprinda apoi in memoria propriei ei deveniri. -Ma simt bine in aceasta lume postmoderna, in care un centaur poate fi mai autentic decat un Ferrari. Ma plimb cu vazul sau cu gandul in minunatul muzeu imaginar, fascinat de comorile vazului de care sunt inconjurat. Dupa o zi de truda, ma asez obosit pe pluta Meduzei ce a esuat la marginea desertului de lut si revad intocmirea lucrurilor. Adesea, se cuibareste langa mine melancolia si in umbra serii ce se lasa reusesc sa-i spun ca ma simt bine in aceasta lume postmoderna in care…-

Citatul contine o afirmare si o negare implicita. O impacare, fie ea si nostalgica, cu actualitatea estetica, nevoia de a o depasi in virtutea naturii demiurgice a artistului.

Dincolo insa de asemenea considerente tinand mai curand de psihologia actului creator, expozitia de la Galeria Apollo este o incantare pentru ochi, minte si suflet. Doi artisti a caror maiestrie este cunoscuta si recunoscuta in arta contemporana romaneasca vin in intampinarea vizitatorului, mai mult sau mai putin avizat, cu lumea lor de forme si culori, in care meditatia se plaseaza in miezul frumusetii lucrarilor, in care gravitatea este insotita de zambet, iar cautarile de multe ori inversunate sunt ascunse sub savanta alcatuire a compozitiei.