– Stimate domnule academician, de curand ati fost sarbatorit de comunitatea stiintifica cu prilejul implinirii varstei de 75 de ani. Cu respectul cuvenit, ma alatur frumoaselor urari care v-au fost adresate. Intamplarea a facut sa cunosc fosti studenti ai dvs. Vorbeau cu atata admiratie despre dvs., incat regretam ca nu v-am avut profesor. Sunteti unul dintre cei mai prestigiosi geologi romani, autor al unor lucrari de referinta in domeniu. Cum s-a facut ca v-ati dedicat acestei stiinte, pe care ati slujit-o cu un devotament exemplar?
– De mult mi-am dat seama ca datoria cea mai mare o am fata de liceul pe care l-am urmat si, evident, de profesorii pe care i-am avut. La vremea aceea, in scoala, spre deosebire de cea de astazi, tinerii cunosteau intreaga paleta a posibilitatilor de dezvoltare a personalitatii fiecaruia. Puteau sa aleaga, nu erau indreptati artificial spre un anume domeniu. Atunci inclinatiile fiecaruia puteau fi descoperite de ei insisi sau de profesori si puteau fi cultivate. In liceu mi-a fost cultivata dragostea fata de natura, dorinta de a o cunoaste, de a o intelege si, mai ales, respectul fata de natura.
– Toti cei care va cunosc, si pentru multi sunteti un model, spun ca sunteti un ctitor de scoala, imbinand activitatea de catedra cu aceea de cercetare. Cum vedeti relatia dintre un profesor si discipol?
– Bazata, in primul rand, pe respectul fata de studenti. Din tinerete, din scoala, cand am fost invatat sa-i respect pe toti cei din jurul meu. In al doilea rand, m-am respectat pe mine si profesia pe care am ales-o. Am inteles ca trebuie sa ma comport permanent, astfel incat sa nu-mi pot reprosa nimic.
– O pasiune pe care ati reusit sa o transmiteti, cum marturisesc atat de multi dintre fostii dvs. studenti.
– Ma bucur daca am reusit, pentru ca am crezut mereu ca un profesor poate spune ca si-a implinit datoria numai in masura in care a reusit sa faca in asa fel incat studentii sa-l poata depasi profesional.
– Din aceasta perspectiva, cum apreciati starea de azi a scolii romanesti in general?
– Consider ca in filozofia care determina scoala romaneasca de azi sunt unele lipsuri majore. Eu gandesc ca, inainte de a fi un specialist in orice domeniu, un tanar va fi un cetatean si o prima grija a scolii este de a crea un bun cetatean. Sunt tari care declara deschis ca obiectivul, cel putin in primii ani de scoala, este formarea unui bun cetatean, si abia apoi a unui specialist. Ma intreb de unde si cum sa invete tinerii de astazi sa se respecte reciproc, sa-i respecte pe cei din jur, sa stie ca in societate sunt niste reguli, care trebuie acceptate si respectate, ca natura trebuie respectata, daca nu iubita si alte lucruri de acest fel.
– Se pot folosi teste psihologice de personalitate.
– E adevarat, dar intre 13-14 ani si 20 se petrec atat de multe lucruri, incat ma indoiesc ca niste teste psihologice pot sa descopere tot ceea ce va caracteriza viitoarea personalitate a elevului. Mie imi aduce aminte de crearea indivizilor alfa, beta, gama din acea -Brava lumea noua- a lui Huxley, pentru ca nimeni nu poate garanta felul in care copiii vor evolua.
– Nu s-ar putea spune ca este un timp pierdut?
– Nu. Ganditi-va la scoala americana, unde specializarea incepe foarte tarziu, dupa terminarea facultatii, prin masterat si doctorat. Un inceput de specializare consta in faptul ca, in timpul facultatii, i se ofera studentului posibilitatea de a-si alege disciplinele pe care le urmeaza. Scoala americana reuseste sa formeze si buni cetateni, si specialisti foarte buni. La noi, elevul este considerat un fel de sac in care se toarna cunostinte. Am fost oripilat cand am vazut cu cata mandrie s-a anuntat ca Bacalaureatul va fi dat tip grila. Oare nici unul dintre elevi sau profesori nu se simte degradat de aceste grile? Unde este gandirea? Acest examen a fost considerat, si se numeste in unele tari, examen de maturitate si nu pui elevul care a terminat liceul sa gandeasca?
– Se considera ca un asemenea examen e mai obiectiv.
– Prefer sa fie o subiectivitate a profesorului, in cateva cazuri, decat ca toata scoala romaneasca sa se desfasoare in felul acesta. Prefer sa se produca unele greseli, decat sa fie un principiu rau. E un pas pe care scoala romaneasca il va regreta profund.
– Care este -starea -actuala a geologiei romanesti?
– Dupa 1989, acest domeniu se gaseste intr-o stare foarte grea, de la cercetarea geologica pana la valorificarea substantelor din subsolul tarii. Atunci a iesit la iveala ca in Romania domeniul valorificarii substantelor minerale nu este competitiv. La noi s-a zis ca daca nu e rentabila mina, se inchide, fara ca nimeni sa se intrebe de ce nu e rentabila. In unele locuri nu era rentabila fiindca nu era substanta utila, in alte cazuri insa, nu era rentabila fiindca nu se lucra asa cum trebuie; daca s-ar fi aplicat tehnologiile potrivite, exploatarea devenea rentabila. Din aceasta cauza s-a considerat, si inca se considera, ca mineritul este consumator de bani si nu merita sa se faca investitii. Si atunci si cercetarea subsolului a fost abandonata. Or, ca orice alt domeniu al stiintei, geologia evolueaza si, fie ca ofera ceva rentabil, fie ca nu, ea trebuie sa continue fiindca prin imbunatatirea metodelor de cercetare, prin aparitia unor noi principii, a unor noi idei exista posibilitatea sa se descopere si altceva decat ceea ce era deja cunoscut. Sunt tari in Europa unde, practic, nu exista exploatari miniere, dar cercetarea geologica nu a incetat. Sunt tari ca Franta, Germania, care sunt in varful cercetarii. In Polonia, geologia traieste nu prin minerit, ci prin cercetarea substantelor nemetalifere. Nu e nici un motiv de a abandona cercetarile si totusi sunt abandonate.
– Ati fost vicepresedinte al Academiei Romane. Cum vlorificati acum aceasta experienta?
– In primul rand, m-am simtit onorat. Mai intai pentru ca am fost considerat demn de o asemenea functie. Apoi, pentru ca, intr-un fel, m-am simtit continuatorul, chiar daca nu pe aceeasi treapta, al geologilor care au fost presedinti ai Academiei Romane. Au fost personalitati recunoscute de toata lumea: Ludovic Mrazec, fondatorul Institutului Geologic, a fost unul dintre ei. Apoi a fost Ion Simionescu, care a avut o activitate imensa si de extrema importanta pentru culturalizarea poporului roman imediat dupa Marea Unire. Eu i-as trimite si azi pe tineri, si nu doar pe ei, la colectia de -Cunostinte folositoare-, initiata de Ion Simionescu; i-as trimite la minunatele volume -Tinere, cunoaste-ti tara-, care inca n-au fost egalate. De multi ani societatea romaneasca nu a mai avut oameni ca Ion Simionescu sau ca Nicolae Iorga, care sa se simta atat de indatorati fata de poporul roman si care sa-si dedice o buna parte a activitatii lor ridicarii lui culturale. La randu-mi, m-am simtit dator sa-mi dedic toate fortele acestei misiuni. In timpul cat am fost vicepresedinte, Academia Romana trecea printr-o perioada dificila. S-au facut progrese, dar trebuie sa recunosc ca perioada care a urmat, si in care ne aflam, a insemnat pentru Academie revenirea la nivelul de odinioara. Rezultatele au fost exceptionale si ma bucur ca apartin unui coleg care era atunci vicepresedinte.
– E vorba despre domnul academician Eugen Simion. Am mai intrebat si o voi mai face probabil: cum vedeti rolul academiilor intr-o lume dominata din ce in ce mai mult de specializare si infraspecializare?
– Eu nu am admirat tarile care au o academie de stiinte si una de litere. Cred ca rolul unei academii trebuie sa fie, in primul rand, cel de a favoriza legatura dintre diversele discipline stiintifice, legatura care astazi, in ceea ce priveste cercetarea stiintifica, este esentiala. In prezent, diversele discipline stiintifice sunt mai legate decat erau in trecut. Sunt mai legate intre ele in ceea ce priveste tehnica cercetarii, din pacate, nu si in viata de toate zilele.
– Ceea ce se cheama interdisciplinaritate.
– Da. Dar astazi, un nespecialist nu vede asemenea legaturi. Eu spun ca Academia noastra trebuie sa faca, si face in buna masura, sa se dezvolte legaturile dintre diferitele stiinte.
– Ce calitati umane apreciati ca pot asigura o buna colaborare?
– Cred ca, in primul rand, omul trebuie sa fie corect cu el insusi si cu cei din jur. A fi corect inseamna a-ti asuma anumite responsabilitati; inseamna a-ti da seama daca ai luat o decizie buna sau, daca nu, sa-ti asumi eroarea; inseamna ca daca te-ai dedicat geologiei, sa stii ca trebuie s-o faci cu seriozitate. Din corectitudine, inteleasa in sensul cel mai larg si cel mai bun, cred ca deriva numeroase alte calitati.
– Si aceasta corectitudine se formeaza prin educatie.
– Ea nu este un dat biologic. Eu nu cred ca sunt foarte multi care s-au nascut cu o asemenea calitate. Personalitatea se dezvolta cu ajutorul celor din jur si de asta spun ca scoala noastra ar trebui sa considere ca principala ei sarcina este sa formeze buni cetateni
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
