Cu Ernst Marzendorfer despre muzicienii romani

In primele zile de august, la Opera Nationala au reinceput repetitiile pentru Oedip, capodopera enesciana care va fi prezentata in cadrul Festivalului Enescu intr-o noua montare, semnata de renumitul regizor Petrica Ionescu, sosit din Franta pentru a lucra efectiv cu ansamblul si solistii care, de asemenea, in majoritate debuteaza in rolurile principale. La pupitru se va afla celebrul dirijor Ernst Marzendorfer care, desi octogenar, dovedeste o vitalitate si un entuziasm de invidiat, dornic sa ofere o varianta cat mai bine realizata sub aspect muzical si pentru ca iubeste in mod special partitura enesciana, dar si pentru ca este foarte legat de viata muzicala romaneasca prin numeroasele sale aparitii pe podium sau in fosa incepand din anii *40, cand a dirijat la Opera bucuresteana Maestrii cantareti din Nurnberg de Wagner (cu Petre Stefanescu-Goanga in rolul Hans Sachs), revenind, doua decenii mai tarziu, la pupitrul altor spectacole de mare frumusete (in perioada in care, sub directoratul lui Mihai Brediceanu, Opera traia -epoca sa de aur-), prezentand apoi Simfonia a IX-a de Bruckner la Ateneul Roman, pentru ca la sfarsitul stagiunii trecute sa interpreteze Simfonia a IX-a de Beethoven in Catedrala de la Timisoara.

Maniera enesciana de exprimare are o directie depresiva

– In urma cu 20-25 de ani, am dirijat la Ateneu Simfonia a IX-a de Bruckner, probabil in prima auditie romaneasca. Imi amintesc bine acele concerte, mai ales ca eterna problema a tubelor wagneriene a fost rezolvata fabulos, datorita unui cvartet excelent. Anul acesta, Ioan Holender, directorul Staatsoper Viena, ar fi dorit sa prezint aceeasi partitura la Timisoara, orasul sau natal, dar mi s-a spus ca Filarmonica de acolo nu are asemenea tube si nici nu poate inchiria instrumentele din cauza costurilor ridicate – as fi fost foarte fericit sa se realizeze acest deziderat si pentru ca iubesc muzica lui Bruckner, dar si pentru ca ar fi marcat prima auditie a acelei Simfonii in orasul de pe Bega. Am dirijat insa Simfonia a IX-a de Beethoven, orchestra foarte tanara a Filarmonicii fiind extrem de cooperanta, corul excelent, iar cvartetul solistic minunat, conditiile de repetitii impecabile – dupa concert m-au numit dirijor onorific, am primit o diploma si… am fost incantat. Domul a oferit ambianta potrivita pentru o asemenea lucrare, fapt de care, sincer sa fiu, la inceput nu eram prea convins. Adevarul este ca nu de mult am efectuat un turneu in Franta, in orase care au catedrale vechi de sute de ani, cu o acustica perfecta, si am dirijat acolo aceeasi lucrare – a fost fantastic si… asa a fost si la Timisoara – mult peste asteptarile mele. In ce priveste interpretarea lui Bruckner, am dirijat mult simfoniile sale in Austria si Germania, unde, firesc, este inteles, dar marea mea surpriza a fost in Romania si in Franta (recent am avut un turneu amplu cu Orchestra Nationala, cu Simfonia a VIII-a) si cred ca am reusit sa ofer publicului din aceste tari o deschidere catre muzica lui, dovada fiind faptul ca francezii ma invita din doi in doi ani sa dirijez una dintre simfonii.

– Acum va aflati la Bucuresti, pentru a pregati Oedip de Enescu, o partitura pe care o cunoasteti in detaliu. In anii *40 ati avut ocazia sa-l intalniti pe Enescu?

– Din pacate nu, desi ar fi fost extrem de interesant pentru mine – era un personaj faimos pentru fiecare dintre noi, in primul rand ca interpret. Am descoperit apoi ca a fost si un mare compozitor, dar creatia sa nu este foarte cunoscuta in strainatate, pentru ca maniera sa de exprimare are o directie depresiva, ceea ce face ca publicul sa-i accepte cu dificultate muzica. Un exemplu similar in muzica germana este Hans Pfitzner, un compozitor la fel de complex, de intunecat si fundamental depresiv. Latura luminoasa este mai putin prezenta in comparatie cu cea intunecata, puternica si predominanta in caracterul lui Enescu, un creator care si-a urmat propriile convingeri fara sa tina seama de public, cu care a avut totdeauna probleme de receptare. Spre exemplu, Oedip n-ar fi pe placul americanilor care asteapta un happy-end; imi pare rau sa spun asta, dar… ei pierd. Am descoperit frumusetea partiturii la Viena, cand am pregatit premiera din 1997 inlocuindu-l pe Michael Gielen in repetitii, in perioada in care a fost bolnav, astfel incat am lucrat in amanunt cu ansamblul de la Staatsoper si celebra Filarmonica vieneza care, dupa cum se stie, canta si in fosa Operei.

– Avand acest precedent, cum colaborati cu muzicienii Operei noastre?

– Solistii sunt buni, interpretul rolului titular – Stefan Ignat – are o voce frumoasa, este muzical si mai ales este foarte muncitor si capabil sa realizeze tot ceea ce ii explic, mezzo-soprana Aura Twarowska, de la Opera din Timisoara, va interpreta rolul Iocasta – este absolut fantastica -, am ascultat-o la Timisoara si m-a uimit prin frumusetea glasului si prin tehnica exceptionala, prin maniera in care canta in special Rossini – se spune ca Agnes Baltsa este cea mai mare rossiniana, dar cred ca… Aura este si mai buna! Si ceilalti solisti sunt buni si foarte receptivi. Am avut probleme cu dictiunea si pronuntia (in special la cor) pentru ca sonoritatea limbii franceze este foarte speciala si tin mult la aceasta. Cu orchestra am lucrat mult, au fost dificultati de adaptare, dar cred ca le-am depasit. Am reusit sa-i conving sa plaseze trompetele si trombonii astfel incat sa cante catre dirijor, nu catre public, amplasament pe care il veti gasi si la Berlin, si la Hamburg, si… oriunde. De asemenea, am avut o lunga discutie cu regizorul Petrica Ionescu, i-am spus ca vreau sa realizez sub aspect muzical exact ce a scris Enescu, fara schimbari – initial, avusese ideea ca in actul II, corul de femei sa nu fie plasat in spatele scenei, dar tocmai astfel se creeaza contrastul intre muzica din culise si cea cantata de orchestra, ceea ce este absolut necesar pentru a prinde esenta din tabloul Corintului si, implicit, marea diferenta fata de atmosfera din Teba. A fost amabil si ne vom intelege. Am vazut schitele decorurilor si sunt foarte frumoase – moderne, dar in spiritul operei. Alti regizori (in special cei tineri) nu au alta intentie decat de a distruge lucrarile, punand toate acele elemente pe care eu le urasc, numai ca sa socheze, fara nici un respect pentru partitura. Montarea semnata de Gotz Friedrich la Berlin si Viena nu mi-a placut in totalitate, dar are multe momente bune. Problema este ca in acea coproductie s-au facut multe taieturi – nu stiu daca regizorul le-a dorit sau au fost alte ratiuni, dar… De aceasta data, in premiera de la Bucuresti se va canta partitura integral.

– Spre sfarsitul stagiunii, v-ati aflat la Bucuresti pentru cateva saptamani, avand astfel prilejul sa urmariti spectacolele ONB. Care credeti ca este, in esenta, diferenta intre acestea si cele din strainatate?

– Multe dintre probleme s-au rezolvat, spre exemplu, in cazul operei Falstaff – nu acelasi lucru pot spune referitor la Nabucco. Este un gen diferit de regie, de lucru cu echipa – nu poti face nimic fara multe repetitii de ansamblu, ori asa ceva nu cred ca s-a facut vreodata pentru Aida sau Nabucco. In Falstaff, solistii trebuie sa cante adesea asemeni instrumentelor, cu staccatissimo, si chiar daca au voci mari, trebuie sa faci -ceva- cu aceste glasuri. Mi-a placut stilul si precizia dirijorului Adrian Morar, iar in montare, desi e destul de moderna, nimic nu e impotriva spiritului verdian. Cred ca diferenta fata de alte teatre mari este determinata de faptul ca de cele mai multe ori nu aveti solisti de prima marime, care stiu ca sunt costisitori, iar tinerii de aici care sunt talentati nu au modele pe care sa le urmeze – de aceea ar fi important sa fie invitati aici solisti de reala valoare -, cred ca acesta e principalul punct vulnerabil. Nivelul general ar putea fi mult mai ridicat daca ar exista o mai buna comunicare cu -piata- internationala. Pe de alta parte, daca se munceste, se poate face mult, dar trebuie sa le ceri -ceva- ca sa dea tot ce au mai bun.

Din pacate, se pare ca majoritatea artistilor nostri care lucreaza acum sub indrumarea lui Ernst Marzendorfer nu vad in el decat un dirijor octogenar, zambitor, tenace si poate putin abulic, insistand asupra fiecarei note, spre exasperarea multora – dar putini stiu ca l-a cunoscut pe Richard Strauss, a fost in relatii apropiate cu marii compozitori ai veacului XX, a avut o cariera stralucita in intreaga lume si este recunoscut pentru cunoasterea stilistica si capacitatea de a transmite toate acestea, dovada fiind si faptul ca lucreaza si acum la Staatsoper Viena cu solistii rolurile din operele de Strauss sau Mozart, tocmai pentru ca acestea au un specific aparte, pe care maestrul il stapaneste ca nimeni altul. Si poate ca interpretii nostri ar trebui sa stie sa beneficieze de colaborarea cu un asemenea muzician…