Damnatiune ancestrala si regenerarea prin cuvant

Nouazecistul Ioan Es. Pop si-a publicat o selectie reprezentantiva din volumele sale de pana acum, sub forma unei antologii bilingve romana-engleza: Rugaciunea de antracit/The Anthracite Prayer, traducerile in limba engleza apartinand lui Nathaniel Smith (de asemenea, autor al postfetei), K. Shaver si Ion Cretu (Ed. Dacia, 2002). Ca si in cazul altor creatori foarte personali, poezia lui Ioan Es. Pop depaseste cadrul obisnuit al notiunii de generatie. Intr-o exprimare colocviala (trasatura a nouazecistilor), poetul configureaza, intr-o viziune mai degraba neoexpresionista, situatii ce tin de fatalitate, de exorcizarea prin cuvant a unei damnatiuni ancestrale.

Cuvinte oarecare, o data constituite in retea, transmit un patos magnetic, o durere fara leac, facand din fiecare poem o cutie de rezonanta pentru o muzica sfasietoare. Trebuie spus ca prefata lui N. Smith, altfel comprehensiva si sensibila, nu reuseste sa surprinda esenta acestui univers liric. Prea politizata, ea atribuie tragismul poemelor unor cauze exclusiv exterioare, desfoliind lirismul de mister. Farmecul fascinatoriu al poemelor lui Ioan Es. Pop vine de mult mai departe, din contemplarea participativa a unui rau existential, anume un pacat mereu viu in spatiul de origine al eroului liric. Acest rau nu ar putea genera poezie daca ar putea fi deconspirat cu usurinta, intrucat este un pacat major al familiei, mai bine zis al clanului din care unul din ultimii reprezentanti este insusi poetul (sau eul poetic, ca sa ne delimitam de cauzalitati simpliste). Lipsa iubirii, de care sufera intreg acest clan fara chip (figurat ca o serie de membri care se succed unidirectional, de la nastere inspre moarte – vezi poemul Banchetul), a creat un topos malefic, care, aparent, nu mai poate fi mantuit: Casa cu interioritatea si, deopotriva, cu exterioritatea sa imediata, cu preajma sa. -Era o casa cu ritmurile vitale de tot scazute, unde se tacea cu manie si nu se radea deloc. La trei ani si jumatate, l-am vazut intins in mijlocul incaperii pe primul nostru mort- (Casa). In limbajul vietii, aceasta casa se reproduce aidoma ca un fonem la nivel lingvistic, singularizandu-se fatidic: -Am bagat de mult de seama: in orice casa ma asez, casa aceea imbatraneste brusc, se intuneca si devine casa de-acasa-; -de patru generatii, in dosul casei noastre curge / un parau cu sange intunecat- (1 octombrie 1976); -vei intelege: noaptea suie deasupra casei un / soare rece, ucigas, lumina lui vanata cade cu rafale de grindina / peste acoperis, o auzim numai noi, o vedem numai noi, / altfel de ce crezi ca iesim in fiecare dimineata / pe drum clatinandu-ne si cu ochii halucinati?- (p. 34). Casa e, de fapt, o arca instabila pe oceanul existentei, dupa cum o indica limpede simbolismul unor poeme. Pecetea acestei instabilitati este trecuta, firesc, asupra celorlalte locuiri ale existentei eroului liric (vezi Oltetului 15, camera 305).

Lantul fatidic, care parea inexorabil, inlantuind generatiile prin vocatia urii (-patru generatii au urat aici continuu, nimeni nu i-a scapat. / la noi in casa, ura tine si acum loc de icoane,/ de mancare si de bautura, fara ura, duminica se scurge/ tulbure ca lesia- – p. 14), este rupt de poet prin harul poeziei. Prin spunere, prin simpla numire, veninul stravechi este distilat intr-o licoare ce daruie beatitudine. Existenta poetica razbate la lumina prin cuvantul rodnic fiindca este generat de curajul unei rostiri in oroare (asa cum prozatorul american Nathaniel Hawthorne, in romanul sau Faunul de marmura, isi imagina irumperea in lume a binelui purtand inca pe chip reminiscentele raului). Rugaciunea este, asadar, -de antracit-, este oximoronica, fiindca isi asuma noroiul din care s-a nascut, conditia tragica ce i-a fost menita rugatorului. Este oximoronica deoarece e o rugaciune care integreaza fara false pudori si fara sovaiala sordidul, blasfemia, lipsa de speranta (inca unul din pacatele antidivine): poetul in ipostaza de pacatos apare contrapus preotului, amenintandu-se reciproc, apoi fuzionand tainic (p. 24-26). La un moment dat Crist, ca un betiv melancolic, paseste in odaia de pe Oltetului (p. 54). Rugaciunea la Ioan Es. Pop este muta, este, de fapt, o afundare in deznadejde, este o asceza care se socoate norocoasa pentru a-si putea plati iluminarea prin suferinta netarmurita: -noi toti ne rugam numai dupa ce suntem cuntremurati de oroare, aratati-mi, daca nu-i asa, un rugator senin- (p. 28). Avand o punctuatie specifica, litotica, am putea spune, si intrari hotarate in poem, poezia lui Ion Es. Pop, plina de forta concentrata, de rafinate trimiteri culturale, de secrete afinitati cu lirica lui Poe, cu lumea romanesca a lui Cervantes ori cu simbolurile unei infloritoare antichitati (Corint, Megara s.a.), pare o punte aruncata inspre tragediile marilor greci.

Simona-Grazia Dima