Darul de pe noptiera

-Vrui, cititorule, sa-ti fac un dar-… Cu fraza aceasta ar trebui sa inceapa fiecare carte. Dincolo de pretentioasele concepte din instrumentarul esteticii si teoriei literare, o carte, mai ales una de fictiune, ramine un dar facut cititorului. Autorul care nu cunoaste fericirea de a (se) darui, de a lasa garda jos, de a deveni vulnerabil prin actul periculos al dezgolirii inimii in public (-mon coeur mis a nu-) va putea sa vinda mii de copii din cartea lui, sa fie ultracelebru, sa ia toate premiile si distinctiile din lume, dar nu va fi un autor implinit. -Scrie si vei fi citit- ar putea sa figureze, cu aceeasi conotatie a credintei, printre celelalte sentinte din cartea cartilor: -cere si ti se va da-, -cauta si vei gasi-, -bate si ti se va deschide-. Bineinteles, autorii sint extrem de neasemanatori unii cu altii, fiecare are nevoie de alt public si de alt registru al lecturii, dar absolut toti, pina si cei care, ca Vergilius sau Kafka, au incercat sa-si distruga intr-un tirziu (cind a fost prea tirziu) scrierile, au un lucru-n comun: si-au facut publice cartile, oricit de intime, de mistice, de incomprehensibile ar fi fost. Nimeni, nici cel mai convins solipsist, nu a scris doar pentru sine insusi.

Pentru mine, darurile cele mai sincere (caci uneori, s-o recunoastem, -timeo danaos et dona ferentes-…) pe care scriitorii le pot face cititorului nu sint totusi marile carti. N-as putea privi -Divina Commedia- sau -Razboi si pace- sau -Ulysses- ca daruri obisnuite, ci ca pe niste devastatoare potlach-uri care te obliga sa returnezi macar inca pe-atit ca sa-ti salvezi onoarea. Si, in masura in care le intelegi cu adevarat, o si faci, dar rareori se-ntimpla aceasta, caci (trecind peste sexismul inerent interbelicilor) -barbat nu este cel care a avut sute de femei, ci cel care a citit <Critica ratiunii pure> si-a inteles-o-, cum spunea o data (o fi, n-o fi asa?) Camil Petrescu. Cartile mari sint daruri chinuitoare asemeni favorurilor schimbatoare ale zeilor: cistigurile la loterie, vindecarile miraculoase, regasirea unei mari iubiri…

Prefer drept cadou cartile micute: -O carte pentru buzunar,/ o carte mica, o carticica-. Generozitatea scriitorului, empatia sa cu cititorii se vede mai ales aici. Thomas Mann a fost destul de intelept ca, intre momente de naucire si zdrobire a cititorului numite -Casa Buddenbrook-, -Muntele vrajit-, -Iosif si fratii sai- sau -Doctor Faustus- sa insereze mici oaze de frumusete stenica, de voluptate a lecturii: -Alteta regala-, -Alesul-, -Lotte la Weimar-, -Felix Krull-… Si-n literatura romana am preferat intotdeauna seria romanului -corintic-, cum ar spune Nicolae Manolescu, carti subtiri si vizionare, de o poezie incomparabila fata de scrierile -dorice- (Rebreanu, Preda) sau -ionice- (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Holban). Si ce serie minunata de roman corintic avem de vreo sapte decenii incoace: -Pilnia si Stamate-, -Intimplari din irealitatea imediata-, -Interior-, -Creanga de aur-, -Craii de Curtea-Veche-, -Jocurile Daniei-, -Viata si opiniile lui Zacharias Lichter-, -Manualul intimplarilor- si atitea altele, care strabat literatura noastra moderna ca un piriu de aur. Sint lucruri pe care nu le poti spune decit intr-un mic roman, care nu-ti distrage atentia de la poezie prin constructie, personaje, naratiune etc. Numai aici poti fi cu adevarat si intens initiatic, senzual, mistic, surrealist, atroce fara ca efectul sa se iroseasca prea curind, ca-n proza scurta. In -Gravura de o suta de guldeni- a lui Rembrandt incape un maxim de lumina mistica intr-un minim de spatiu, construit cu un minim de mijloace. Nenumarati scriitori viseaza si ei, la noi sau aiurea, -Povestirea de o suta de pagini-, micul roman care sa nu poata fi inteles (vorba prietenului Ion Muresan), dar nici uitat vreodata.

Avem in ultimii ani bucuria sa putem citi o buna parte din micile capodopere ale unor mari scriitori moderni intr-o colectie initiata, intr-un moment de inspiratie, de Editura -Humanitas- si numita (iarasi fericit) -Cartea de pe noptiera-. Fireste, noua colectie este urmasa faimoaselor -Globus- si (daca nu ma-nsel) -Meridiane- in care, in anii *70 si (mai putin, caci bietul om e sub vremuri) *80, au fost tradusi multi scriitori contemporani, pe atunci inca tineri, cu un fler salutar la alegerea numelor si titlurilor. Deosebirea este ca editura -Humanitas- nu e nici pe departe specializata in fictiune, publicind ani de zile numai sporadic proza (si chiar, exceptional de rar, poezie) romaneasca si straina. A initia o colectie atit de indepartata de profilul originar al editurii trebuie sa fi fost echivalentul deciziei, la un inalt nivel managerial, ca o fabrica de neoane, sa zicem, sa fabrice si jaluzele. Ca sa se-ntimple un lucru de acest fel, e nevoie de o intelegere innoitoare a profilului intreprinderii respective: in cazul nostru, intelegerea faptului ca nu corpurile de iluminat sint profilul afacerii, ci insasi lumina. Nu cartea de profil -socio-uman-, ci universul lecturii este ceea ce Editura -Humanitas- vinde astazi, zona vasta in care cartea scolara, cartea practica si literatura de fictiune nu mai sint prezente aleatorii, ci obligatii editoriale. Asa se face ca, lansata in conditiile unei sustinute batalii pentru cistigarea, pe piata noastra, a sectorului de carte straina, si ale unei reale concurente (a -Univers–ului si apoi a -Polirom–ului), noua colectie -Cartea de pe noptiera-, ingrijita de Ioana Parvulescu, nu numai ca a sporit intre cititorii de literatura prestigiul editurii, dar s-a dovedit si viabila financiar, lucru la care putini se asteptau. Faptul se explica, fireste, si prin formatul -poche- – o carte mica, o carticica… – al romanelor aparute aici, dar am fi meschini sa explicam succesul colectiei numai prin asta: pagini putine, cheltuieli mici de regie… In realitate, ingrijitoarea editiei a ales de-a lungul timpului carti una si una, best-seller-uri mai vechi si mai noi de cea mai buna calitate a scriiturii, dovada ca si literatura foarte buna, nu numai gunoiul comercial, poate fi o afacere atragatoare si fructuoasa. Daca ai o noptiera (vai! bietul de mine n-a avut asa ceva niciodata, ba e fericit ca a avut macar un pat in care sa poata dormi si citi), e atit de reconfortant sa asezi pe ea cite un mic vraf de daruri ale magilor, de la cei orientali – Kawabata, Mishima, Inoue – pina la cei din vest – Suskind, Llosa, Coelho si la cei de dincolo de soare-apune: Tolstoi, Bulgakov, Yourcenar… si atit de multi altii, fiecare carte altfel, fiecare cu propria aura de splendoare, fiecare intr-un vesmint grafic gindit cu gingasie. Caci, cum atit de adevarat scrie pe ultima lor coperta Ioana Parvulescu, -Exista carti de care ramii cumva indragostit: crezi ca le-ai uitat si totusi le duci atit de tare dorul… Sint carti carora le-ai presimtit miracolul, fara sa le fi cunoscut vreodata. Carti gata sa te iubeasca, adunate pentru tine-…