Continuand sa prezentam cateva momente importante si inedite pentru Romania ale retrospectivei canno-berlineze desfasurate la Institutul Francez, vom vorbi despre bucuria de a vedea un Kiarostami ovationat in intreaga lume.
Gustul ciresii (T*am e guilass), film scris, produs, regizat si montat de Abbas Kiarostami, smulgea in 1997 cea mai ravnita distinctie a festivalului cannez. Regizorul iranian cu o opera care a ajuns tarziu cunoscuta in afara tarii sale atrage interesul Occidentului in 1987, o data cu filmul Unde este casa prietenului?, dar se impune abia la sfarsitul anilor *90, alaturi de alti cineasti conationali ai -noului val- (Jafar Panahi, Amir Naderi), care cucereau premii la festivalurile franceze si erau salutati de critica din intreaga lume. Fara a intra in detalii istorice, din punct de vedere politic, este interesant ca renasterea masiva a cinematografului iranian si recunoasterea lui internationala s-a produs dupa Revolutia islamica din 1979, care a reprezentat o miscare de revenire la valorile traditionale (asa-zis -fundamentalista-), polemica fata de occidentalizarea fortata.
Ca si alte filme ale lui Kiarostami (de pilda, ultima sa productie, Ten, datand din 2002), Gustul ciresii este un road-movie extrem de lent, care nu asculta mersul rotilor in viteza, ci respiratia dubitativa a inimii; a unei inimi care are ceva foarte important de rezolvat, insesizabil pentru ceilalti, o chestiune de demnitate. Am spus -asculta-, si nu -vede-, pentru ca obiectivul camerei, chiar daca este interesat de ambientul peisagistic si de portret, exploateaza imaginea intr-un mod liric, unidimensional, specific serialitatii sunetului, si nu pluridimensionalitatii imaginii. Simfonicul deranjeaza surprinderea respiratiei: pentru aceasta este mai adecvata monodia, linia melodica unica. (Si astfel intelegem, inca o data, ca ne aflam in Orient, de la care continuam sa invatam).
Ceea ce impresioneaza in mod constant la cineastul iranian (si il diferentiaza de independentul american Jim Jarmush, un alt autor de road-movie-uri minimalist-autiste) sunt relatiile de tip ancestral dintre oameni, inscrise in ordinea civilitatii, si nu a exoticului sau barbariei, niciodata explicite sau declarative, dar dense in simplitatea lor, bazate pe un respect al universului celuilalt, fara dorinte de intruziune sau de exhibare. Practic, aceasta se concretizeaza intr-o reducere a dialogului la mesaje utilitare, eventual redundante si banale, potrivit comandamentelor rostite ale vointei si exprimate firesc, fara istete replici -cinematografice-.
Naratiunea, extrem de simpla, prezinta periplul automobilistic al unui barbat de varsta mijlocie si relativ instarit, care doreste sa se sinucida pe un anumit deal din imprejurimile Teheranului si isi cauta, printre oameni pe care nu-i cunoaste, pe cineva care sa-i fie gropar. Iranul anilor *90 este plin de emigranti afgani si de turci, refugiati din motive economice si politice intr-o tara cu probleme, chiar lovita de razboi, dar, totusi, mai primitoare. Ca un om de afaceri care isi cauta un angajat de o zi, protagonistul (Mr. Badii) intra in contact cu muncitori de pe santierele si carierele din zona Teheranului. Motivul real al cautarilor lui il vom afla treptat, din dialogurile, initial laconice, apoi tot mai dezvoltate cu potentialii gropari de ocazie, oameni simpli, dar care, in ciuda pauperitatii, se opun din motive morale – si nu neaparat explicit religioase – unui astfel de -ajutor-, chiar daca este foarte bine platit.
Trei intalniri esentiale – un adolescent, venit dintr-un alt colt al tarii, aflat in stagiul militar, un student seminarist dintr-o tara musulmana vecina, respectiv un turc varstnic, muncitor la un muzeu de istorie naturala – ii vor elucida protagonistului, treptat, propriile probleme si tensiuni – fara ca spectatorul sa fie martor la interioritatea acestor procese – si vor ajunge, in final, sa inlature hotararea fatidica. Trei intalniri, trei povesti de viata, trei monologuri pe teme aparent banale, trei refuzuri de a participa la un sacrilegiu ii vor schita protagonistului reperele viabile ale existentei.
Soldatul, extrem de timid, repeta intruna ca -are nevoie de bani, dar e soldat, nu gropar-; seminaristul cunoaste pe de rost preceptele Coranului (printre care si ca suicidul este un pacat capital), dar, din lipsa experientei de viata, nu le intelege si, ca atare, nu are puterea convingerii; in fine, muncitorul turc, om cu experienta greutatilor de familie, isi povesteste propria tentativa de sinucidere din tinerete, cand a fost salvat de miracolul unui cires si, legat de aceasta, de bucuria daruirii (-Am aruncat de trei ori funia in jurul ramurii, dar nu voia sa se prinda; atunci m-am suit in copac si am dat cu degetele de o cireasa; am mancat una, am mancat cateva… ce bune erau! Apoi s-a apropiat de mine un grup de copii care m-au rugat sa scutur copacul; am avut asa o bucurie! Apoi am umplut o poala de cirese si i-am dus si sotiei, iar gandul sinuciderii mi-a trecut asa, pur si simplu. Am invatat sa privesc altfel viata…-).
Motivul optiunii pentru suicid va ramane, pana la sfarsit, necunoscut, ceea ce conteaza pentru cineast sunt demnitatea si relatia de incredere, bazata pe cuvantul dat, dintre oameni necunoscuti.
Nu intamplator, Mr. Badii intalneste numai emigranti, oameni singuri, aparent in deriva, aflati printre straini. Putem vorbi de confruntarea a doua sindromuri: sindromul veneticului si acela al sinucigasului, al celui ce se simte strain printre oameni – doua dureri ce isi dau mana si isi gasesc vindecare una prin cealalta. Mr. Badii ajunge noaptea pe dealul ales, dar nu se mai sinucide, cu toate ca nimeni nu-l implora sa nu o faca; -nu te sinucizi, imi esti prieten; te sinucizi, tot prieten imi esti- – ii spune muncitorul turc inainte de a iesi din automobil, singurul care accepta cu greu, pentru copilul sau grav bolnav, sa il ingroape, dupa ce mai inainte ii soptise -lectia ciresii-. Inima fiecarui necunoscut intalnit este suficient de incapatoare si de rabdatoare in a asculta, pentru a purta si problemele celuilalt.
Am ajuns, astfel, la miezul cel mai profund al peliculei, si anume problema persoanei – comuna existentialismului si teologiei crestine (dar iata ca si celei islamice), reactualizata de teologia ortodoxa a veacului XX, miez pentru care, dincolo de -deconstructivisme, minimalisme s.a.-, a fost ovationata de juriul cannez si de critica internationala.
Introspectia fara raportare la Dumnezeu, ca si psihanaliza (intotdeauna angoasanta, deci raportata demonic – de la Bergman si Bunuel la Hitchcock si David Lynch), anuleaza taina persoanei. Ele vadesc o mare imaturitate a omului contemporan, o autoalimentata frica de spectre si de disolutie interioara necunoscuta omului traditional. De aceea, mai ales scolile intelectuale si artistice care au primit cu bratele deschise roadele psihanalizei si ale deconstructivismului tanjesc acum, fara sa-si nege idolii, tocmai dupa valorile repudiate. De aceea, Franta, Germania, Europa si intregul Occident (cinematografic si nu numai) reinvata personalismul de la Islam, compasiunea si zambetul in fata lucrurilor simple si universale din intelepciunea Extremului Orient. Si vor mai invata, pentru ca dorul de supravietuire exista.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
