Ea se pudreaza tot timpul si poarta coc, are o trusa de farduri ca o colectie de timbre vechi, de care nu se desparte niciodata.
El e un colectionar de nevroze. Inghite prea multe pastile. Are migrene si fobii, e introvertit, nu suporta mirosurile, are caderi de tensiune soldate cu lesinuri, desi medicul de la aeroport spune ca e sanatos tun.
Ea se sprayaza minute in sir, vorbeste incontinuu, poarta pardesiu de plastic mov, plange din patriotism la auzul Marseillezei, pe care ar putea sa o asculte ore in sir, pentru ca, zice ea, -iubeste istoria-.
Diagnosticul ei, pus de el: -mediocritate sofisticata-. Ca sa o tina la distanta, desigur.
Ea nu pune diagnostice, stie cate ceva despre relaxare si compatimeste ipohondria si deruta. Cel putin, pe ale lui.
El e nemultumit de tot ce e frantuzesc si-i place sa o spuna, cu toate ca a reusit in America gratie bucatariei frantuzesti. A cam pierdut contactul cu Franta, fara sa se inradacineze nicaieri. In rarele momente cand vorbeste, foloseste un amestec franco-englez si expresii iesite din uz. Il cheama Felix, ceea ce este o ironie a sortii, caci fericirea l-a cam ocolit; si apoi, bucatar care nu suporta mirosurile…
Pe ea o cheama Rose si e frumoasa ca un trandafir ambalat in celofan; Rose de la Rosa Luxemburg, parintii erau comunisti si intelectuali, dar ea nu are crezuri politice si profeseaza cosmetica si masajul. A luat si un premiu, ceva gen -Pamatuful de aur-, pe care il poarta tot timpul cu sine, in geanta cu fardurile.
Ea isi pierde celularul in cuva closetului de la aeroport. Semn rau: la capatul firului era, ca de obicei, EL! EL cu majuscule, adica iubitul gelos si bataus, de la care tocmai fugise, dar cu care-i e foarte greu sa o rupa definitiv.
Si el (cu minuscule), emigrantul nevrotic, Felix, alearga dupa o femeie pe care crede ca o mai iubeste si cu care vorbeste de pe un celular, pe care nu il pierde. Pe care ea i-l cere. Prin care el va afla mai multe despre ea. Cu care ocazie ii va spune franc si compasiv: -Avec lui?!-.
Faptul ca doi necunoscuti, bineinteles incompatibili, suferind de probleme simetrice sunt sortiti sa se ciocneasca de mai multe ori pe coridoarele unui aeroport in greva si apoi sa trancaneasca o noapte intreaga intr-o camera de hotel tine de rigorile comediei romantice. O noapte in care fiecare va incerca sa-si inteleaga impasul prin chestionarea, spionarea si descoaserea celuilalt. -Spune-mi cum te porti in iubire! Cum minti? Cum te retragi? Cand il parasesti si de ce? Cat iti permiti sa suferi pentru el?-. O noapte in care fiecare ii va marturisi necunoscutului din fata lui, pe care presupune ca nu-l va mai vedea niciodata, ceea ce nu are curajul sa-i spuna partenerului de viata sau prietenilor. O noapte in care… se incurca, sau nu destinele lor? O noapte in care ea va incerca sa faca o vinegreta cu gesturi rapide, care o vor obliga sa renunte la masca machiajului, iar el isi va reaminti placerea de a gati pui de balta, dupa o reteta originala… Decalaj orar Decalage horaire, o productie franco-britanica semnata de Daniele Thompson (regizor si coscenarist, impreuna cu fiul ei, Christoper), prezentata la noi de Independenta Film. Kammerspiel, comedie psihologica mai lirica decat cele americane, cu mult ritm si firesc, foarte apropiata de cele sovietice de prin deceniul al VIII-lea. Cu o forta a dialogului demna de teatrul francez, sustinuta de doi actori de prima mana, impusi in roluri de drama, Jean Reno si Juliette Binoche, care reusesc sa abordeze cu subtilitate si zona comicului. Cu un scenariu bine construit, de unde curajul de a face uz de un numar minim de personaje si, practic, de doar doua locatii de filmare, si acelea nespectaculoase. Cu eroi bine si nuantat conturati, extragandu-si premisele comicului din incompatibilitatea psihologica si din jocul situatiilor. Cu prestatii actoricesti atente la nuante, mai ales cea a Juliettei Binoche. Cu mare accent pe detalii, create atent inca de la scrierea scenariului. Si cu o buna dozare a ritmului – element-cheie, mai ales in comedie – rezultata, dupa marturisirea regizoarei, din multele repetitii cu actorii si proba a profesionalismului scenaristic si regizoral al familiei Thompson.
Un film care impresioneaza prin simplitate, prin economia de mijloace artistice si prin acea seninatate optimista a comediei romantice, lipsita de dulcegarii populiste, dar si de blazare si intelectualisme, atat de rar intalnita azi in cinematograful francez. Encore!
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
