Si in festivaluri, si in atentia criticii, si in cea a spectatorilor, documentarul se afla, mai intotdeauna, in plan secund. Pe nedrept, caci larga audienta a unor canale TV specializate ne arata ca genul are suficienti spectatori si un public divers, totul este, dupa cum se stie (mai ales in cinema), promovarea. Pentru a indrepta nedreptatea pe care am comis-o si eu, cu toate ca primele impresii puternice au venit tocmai din zona documentara, voi trece in revista cateva din succesele acestui gen la recent incheiatul festival -Viteazul de aur-.
Documentarul este genul care da seama de pulsul realitatii, de starea de fapt a unei natiuni, a unor nise sociale sau etnice. Conform tematicii, documentarele de la Kaluga au avut ca centru de interes viata religioasa – din cronici scoase pentru prima data la lumina ori din prezentul imediat. Printre fenomenele cele mai interesante ale Rusiei contemporane (care isi gaseste ecouri in tot blocul ex-comunist) este reconvertirea societatii. Spre deosebire de procesul opus, -de masa-, desfasurat acum aproape un veac sub comandamentele -secerei si ciocanului-, reconvertirea este un manunchi de deveniri discrete si singulare, libere, aparent fragile si independente unele de altele, dar care, printr-un miracol, se inscriu intr-o miscare ampla, de reincrestinare a societatii.
Un film care a surprins in mod zguduitor acest fenomen, cu toate ca abordeaza un caz cu totul singular, este Nadejda, documentarul regizoarei petersburgheze Valentina Matveeva, rasplatit cu -Viteazul de bronz- la sectiunea video si film de televiziune, dar mai ales cu numeroase ovatii neoficiale si cu o popularitate deja castigata. Impresioneaza prin poveste, prin intruziunea paranormalului, dar si prin sinceritatea emotiei surprinse pe pelicula. Toata lumea a auzit de -noii rusi-, o -specie- postsovietica obtinuta din altoirea peste ateismul oficial a filozofiei imbogatirii rapide, mai mult sau mai putin scrupuloase, posibila in noua societate. Acestei categorii ii apartinea si eroina povestirii, careia – spune comentariul filmului – nu ii lipsea nimic. Nici fidelitatea prietenelor. Nimic, in afara de credinta. Intr-o calatorie in Finlanda, Nadejda intalneste o sculptura reprezentand un demon (asa cum il stim din povesti), pe care il imbratiseaza. O fotografie surprinde gestul. Derularea ulterioara a evenimentelor ar parea neverosimila sau fortata pentru sceptici, daca regizoarea, buna prietena cu eroina, n-ar fi avut intuitia sa imortalizeze totul, timp de mai multi ani. Nadejda se imbolnaveste de o forma de cancer cu evolutie rapida, medicii nu-i prezic mai mult de o luna de viata; lecturile din Biblie, incepute mai mult din curiozitate inainte de imbolnavire, o apropie de credinta. Totusi, pentru a crede, ea are nevoie de un miracol; acesta se produce, mai mult, se lasa inregistrat pe pelicula, iar Nadejda are deschiderea sa si-l asume si sa mearga mai departe. Mai departe, adica pe urma gesturilor evanghelice arhicunoscute, de la despartirea de o parte a averii pana la lungile pelerinaje si, desigur, travaliul anevoios al caintei. Dar cea mai importanta este intelegerea, interiorizarea relatiei cu Dumnezeu. Mai importanta decat vindecarea. In tot acest timp, sustinerea morala a prietenelor nu o paraseste, cu toate ca aspectul ei exterior a devenit departe de cel firesc; impreuna, ele urca Golgota restaurarii sufletesti in Dumnezeu. Dramatismul si lacrimile raman undeva in subsidiar, caci filmul radiaza lumina si speranta; bucuria victoriei spiritului din ochii Nadejdei si ai prietenelor ei nu poate fi redata de nici un comentariu, de nici o prestatie actoriceasca. Este unul din rarele filme in care regizorul (si operator) plange si se bucura alaturi de cei din fata camerei, care au avut curajul sa-si daruiasca peliculei emotiile cele mai intime, iar -ochiul magic- nu mai separa, ci uneste.
Cateva filme s-au rezumat la a surprinde portretele unor mari stareti rusi contemporani, precum al fostului detinut politic pr. Dimitri Dudko, imortalizat de Ghenadi Kolin in Singurul lucru de trebuinta (Edino na potrebu), sau al pr. Nikolai Gurianov, surprins de Viktor Rijko in Un inger ceresc (Nebesnii anghel). Ambii cineasti au avut modestia sa dea intaietate vocii eroilor lor, limitandu-si rolul la acela de biograf al unor personalitati exemplare, pana nu demult necunoscute, ale rezistentei prin credinta din secolul XX. Iata cateva rostiri ale parintelui Dimitri: Libertatea credintei pastreaza credinta… Suferinta nu este o pedeapsa, ea e trimisa de Dumnezeu pentru ca omul sa-si vina in fire… Stapanirea este de la Dumnezeu. Cine se impotriveste stapanirii, disidentul e impotriva lui Dumnezeu. Esti pacatos? Desigur! Si nu accepti stapanirea?! Inseamna ca nu-ti accepti pacatul!
Dar dincolo de fragmentele de fresca ale Rusiei crestine de azi, in care personalitatea regizorului se inclina, firesc, in fata celei a eroului imortalizat, au existat filme in care valoarea artistica s-a ridicat intru totul la cea spirituala a subiectului, precum portretul-eseu dedicat fostei cneaghine, Sfintei neomucenite Elisaveta. Si inca o exceptie: documentarul, imbinand acribia istoriografica cu poezia contemplatiei mistice, este semnat de egumenul Daniil, absolvent al celebrului institut de cinematografie VGIK. Filmul se numeste Vhojdenie v bezmolvie, traductibil foarte liber ca Purcezand pe drumul necuvintelor, si merita sa intre in orice antologie a neomartirilor epocii comuniste.
Elena Dulgheru
Corespondenta de la Moscova
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
